Mihai Eminescu

Dădusem după „Pesther Lloyd” un estras din reprezentaţiunea înaintată de I.P.S.S. Mitropolitul Ardealului cătră Camera legiuitoare a Ungariei, reprezentaţiune în care se esprimau rezervele bine accentuate ale bisericii române a răsăritului în contra unui proiect de lege privitor la şcoalele secundare. Prin acest proiect se propunea a se introduce, în contra legii naţionalităţilor, în contra chiar a Constituţiei ungare şi în contra Statutului Organic sancţionat de M. Sa Împăratul, limba maghiară ca limbă de propunere în şcoalele confesiunilor nemaghiare şi degradarea limbii române la rangul de studiu facultativ, de cari autorităţile scolastice să poată până şi dispenza pe elevi, chiar pe cei români.

Acum „Telegraful român” din Sibiu ne aduce textul întreg al acestei reprezentaţiuni pe care ne grăbim a-l reproduce în cele următoare:

Biserica greco – orientală română din „ Ungaria şi Transilvania care, în împrejurări vitrege, a fost expusă în curs de secole întregi la grele suferinţi, îndată, ce, din părinteasca îngrijire a Prea înaltei Case domnitoare şi din bună – voinţa legislaţiunii, a fost primită şi ea în rândul bisericelor şi confesiunilor libere şi egal îndreptăţite din patrie, a luat conform cu misiunea ei măreaţă, între primele sale îngrijiri: de-a îmbrăţişa în sfera ei proprie de activitate educaţiunea poporului şi de-a înlesni, după putinţă, acelora dintre credincioşii ei cari tind la o cultură mai înaltă, calea cătră ştiinţe.

Pe când biserica aceasta priveşte pe de o parte cu bucurie sufletească şi c-un încordat dor de progres la rezultatele ce le-a produs pe terenul culturii cari, în proporţie cu mărginitele ei mijloace materiale, se pot numi îndestulătoare, tot pe atunci vine pe de altă parte o împrejurare care deprimează pe credincioşii acestei biserici şi trezeşte şi în autorităţile ei superioare îngrijiri îndreptăţite; acea împrejurare este că regimul statului a supus prea – onorabilei Case reprezentative un proiect pentru regularea instrucţiunii în gimnazii şi în şcoalele reale, care e astfel întocmit încât tinde a ştirbi autonomia bisericii greco – orientale române – baza existenţei sale – şi a lăsa în mare parte în deconsiderare interesele de cultură ale acestei biserici.

Când, în urma reclamaţiunilor stăruitoare din partea tuturor eparhiilor, îmi iau libertatea de-a prezenta prea onorabilei Case reprezentative, din poziţiunea mea oficială, îngrijirile aceste ale bisericii greco – orientale române, fac mai întâi, pentru a determina poziţiunea bisericii mele, observarea următoare: biserica greco – orientală română, după dezvoltarea ei canonică şi după dispoziţiunile clare ale legilor cardinale în vigoare, cuprinde loc în rândul bisericilor autonome din patrie şi ca atare ea este în drept ca, în marginea legilor ţării, să conducă şi să reguleze în mod independent afacerile sale, nu numai cele strict bisericeşti, ci şi cele scolastice totdeodată, precum şi cele ce privesc fundaţiunile şi e în drept de-a le administra şi dirige independent prin organele sale proprii, rămânând neatins dreptul de supremă, inspecţiune pe care-l are statul.

Biserica greco – orientală română, – ştiind că chemarea legislaţiunii nu consistă în a restrânge, necum a detrage drepturile acordate şi asigurate prin lege, ci, din contra, în a le da o estensiune tot mai tare în conformitate cu pretenţiunile juste ce se dezvoltă

– simte cu îndreptăţită nedumerire că, mai ales pe terenul instrucţiunii publice, s-au introdus deja nişte instituţiuni regnicolare cari, abătându-se de la legile cardinale făcute pentru a asigura confesiile şi naţionalităţile din patrie, zguduie autonomia bisericii şi, în practică, retrogradează interesele ei de cultură; iar în menţionatul proiect de lege ea vede un pas nou în acea direcţiune care-n cele din urmă, răsturnând cu totul autonomia bisericească, poate primejdui chiar existenţa bisericii însăşi.

Având conştiinţă de poziţiunea ei autonomă şi de drepturile ei cari decurg din acea poziţiune, biserica greco – orientală, română, organizată în mod legal pe baza principiului naţionalităţii, nu poate rămânea indiferentă când credincioşii ei învaţă şi se cultivă în nişte institute unde spiritul religios nu se răspândeşte în direcţiunea cerută sau unde conştiinţa naţională – baza întregului nostru organism – nu se cultivă îndeajuns; din contra, biserica aceasta caută chiar cu îngrijire specială să-şi ridice şcoli populare şi institute superioare de caracterul ei confesional propriu şi caută a le institui pe cele existente în mod corespunzător, tocmai pentru că lipsa unor asemenea şcoli nu se poate suplini îndeajuns – din punct de vedere al intereselor ei confesionale şi în parte naţionale – nici prin institute de stat, nici prin cele ale altor confesiuni.

Precum însă biserica greco – orientală română ţine pe de-o parte mult la interesele sale religioase şi naţionale ale credincioşilor ei, tot astfel, pe de altă parte, ea-şi dirige pururea îngrijirea ei într’ acolo ca să ţină interesele e vitale, atinse mai sus, în cea mai strictă legătură cu interesele statului şi caută îndeosebi să înrădăcineze în inima tinerimii sale studioase patriotismul – suprema virtute cetăţenească – dorind astfel a creşte statului cetăţeni credincioşi şi folositori. Aşadar alipirea fermă a autorităţilor şi a credincioşilor bisericii greco – orientale române cătră religia şi naţionalitatea lor nu poate fi escepţionată din punct de vedere al intereselor statului şi al patriotismului anume, afară doar dacă nu s-ar erige la valoarea unui principiu de stat teoria: că într-un stat în genere nu e permis a se suferi mai multe religiuni sau mai multe naţionalităţi, lucru care, în raporturile noastre speciale, nu se poate susţine.

De vreme ce însă, din nefericire, menţionatul proiect voieşte să smulgă din mânile confesiunilor autonome instrucţiunea şcoalelor secundare; de vreme ce, pentru limba maghiară ca limbă oficială a patriei, el vrea să ocupe teren la toate institutele de învăţământ, peste marginea îndreptăţirii şi cu restrângerea celorlalte limbi ale patriei şi de vreme ce proiectul vrea să întindă dreptul aproape nemărginit de-a dispune al regimului şi asupra şcoalelor secundare confesionale, se vede numaidecât că prin acestea proiectul voieşte să facă servicii – nu dezvoltării în direcţiune naturală a populaţiunii din patrie, de diferite religiuni şi naţionalităţi, nici intereselor ei de cultură temeinică, – ci mai vârtos acelui fatal curent politic care, purcezând din o greşită concepţie a relaţiunilor şi intereselor vitale ale patriei, şi-a propus de scop maghiarizarea popoarelor nemaghiare din patrie.

E adevărat că, proiectul în cestiune tinde a regula în mod uniform pentru toate confesiile afacerile instrucţiunii şi, abstracţie făcând de la o mică escepţie, proiectul nu face deosebire între confesiunile din patrie, fie ele după naţionalitatea lor maghiare sau nemaghiare, ceea ce în aparenţă trece ca argument în contra concepţiei de mai sus; însă tocmai nuanţa aceasta a conservării egalităţii de drept a confesiunilor face să răsară şi mai bine punctul cardinal al proiectului, carele, combinând toate, se vede a fi consistând în voinţa: ca maghiarizarea compatrioţilor de naţionalitate nemaghiară să se realizeze chiar cu preţul autonomiei tuturor confesiunilor, supunând pe credincioşii bisericilor de naţionalitate nemaghiară unui sistem de instrucţiune publică care să-i silească a-şi neglija propria lor limbă maternă şi să-i atragă prin aceasta pe calea maghiarizării, pe când în celelalte e de atribuţia regimului de-a aplica faţă cu deosebitele confesiuni, după propriile lui vederi, gradurile de rigoare sau de favor ce-i stau la îndemână.

Cumcă în acest punct de plecare se rezumă toată intenţia proiectului în cestiune se vede curat din dispoziţiile ce le cuprinde, conform cărora mai întâi limba de propunere în toate gimnaziile şi şcoalele reale de stat, ce se vor înfiinţa de-acum înainte, nu poate fi alta decât cea maghiară § 39); apoi limba deosebitelor ţinuturi – dacă n-o fi cea maghiară – nu se poate propune la toate gimnaziile şi şcoalele reale, deci şi la cele confesionale, decât numai ca studiu extraordinar auditorilor de bună voie, ba încă în aşa chip încât corpul profesoral să poată eventual opri pe cei interesaţi de la învăţarea ei § § 9, 78), iar ministrului i se rezervă dreptul de- a statornici dimensiunea studiilor obligatorii în aşa chip încât propunerea sistematică a limbilor provinciale să devie cu neputinţă § 77); cu toate acestea legea fundamentală despre egala îndreptăţire a naţionalităţilor, anume art. XLIV, § 17 şi 18din 1868, asigură limbilor nemaghiare din patrie un teren mai larg de cultivare şi pune îndeosebi în vedere îngrijirea statului ca cetăţenii patriei de orice naţionalitate, cari conlocuiesc în mase mai mari, să se poată cultiva în apropiarea ţinutului locuit de ei în limba lor maternă până unde se ‘ncepe cultura mai naltă academică.

O trăsură caracteristică a menţionatului proiect de lege e: că pune sub pază oarecum poliţienescă toată mişcarea confesiunilor în afacerile şcolare prin aceea că voieşte a înarticula în legile patriei o neîncredere esprimată făţiş în espunerea de motive a ministrului, în contra celor de naţionalitate nemaghiară; pe când confesiunile şi între acestea biserica greco – orientală română, precum în trecut au făcut mari servicii ţării prin îngrijirea şcoalelor lor, tot astfel şi în viitor tot numai statului voiesc la urma urmelor să-i consacre întreg rezultatul interesării şi ostenelelor lor somptuoase în partea învăţământului; aşadar neîncrederea ce respiră din acest proiect de lege şi tinerea sub ochi poliţieneşti a confesiunilor de naţionalitate nemaghiară (daca greutatea principală nu se va fi punând pe maghiarizare) – nu numai că, n-are nici un temei, dar încă neîncrederea producând după natura ei neîncredere reciprocă poate fi stricăcioasă intereselor mai nalte ale statului, mai cu seamă în relaţiunile politice nu tocmai consolidate de astăzi, după a cărora matură cumpănire ar trebui ca, în sânul popoarelor patriei de diferite religiuni şi naţionalităţi, să se cultive alipirea cu conştiinţă către statul bine închegat, adecă patriotismul prin respectarea tuturor pretenţiunilor juste şi echitabile.

O asemenea neîncredere s-a esprimat deja faţă cu biserica greco – orientală română prin împrejurarea că, pe când la compunerea acestui proiect de lege şi în urmă la tratarea lui, începută deja în subcomisiunea de instrucţiune publică a Casei reprezentative, bisericile celelalte au fost invitate de-a dreptul spre acest scop şi au putut interveni, sau intervin în realitate prin reprezentanţii şi bărbaţii lor speciali, tot atunci biserica gr.-or. română din patrie, care numără aproape două milioane de suflete, neamintind pe cea sârbească, s-au înlăturat cu totul de la preparativele acestui obiect însemnat şi de mare importanţă. Nu voi să văz în aceasta o espresie de ură sau de dispreţ, însă în orice caz aceasta este o procedere care nu se poate motiva nici pe egala îndreptăţire de stat a confesiunilor, nici pe relaţiunile proprii bisericii greco – orientale române, ba nici măcar pe bunul tact.

Biserica greco – orientală română, privind afacerea învăţământului din punct de vedre al statului, nu poate avea şi nici are nimic de zis, dacă legislaţiunea determină minimul studiilor obligatorii ce sunt a se propune în şcoalele secundare şi dacă în genere indică esenţa instrucţiunii publice; de asemenea nu are nimic de zis dacă regimul statului, în virtutea dreptului său de supremă inspecţie, controlează, în mod convenabil poziţiei confesiunilor, întocmirea corespunzătoare a institutelor confesionale de învăţământ precum şi rezultatele acestuia. Îndată ce însă proiectul de lege în cestiune are de gând a transmite în competenţa regimului statului partea cea mai mare din drepturile şi agendele acele din sfera şcoalelor secundare pe cari, până acum, le exercitau sau le îndeplineau în mod independent confesiunile autonome înşile, atrăgând în parte ‘şi până şi calificarea profesorilor, biserica greco – orientală română se vede silită, în interesul autonomiei sale, asigurate prin lege, să-şi ridice vocea sus şi tare în contra acestora, cu atât mai vârtos cu cât biserica aceasta, când doreşte a-şi regula liberă toate afacerile învăţământului în sfera autonomiei sale, nu vrea să se ascundă nici dinaintea intereselor statului, nici dinaintea exigenţelor unei adevărate culturi ştiinţifice. Din contra, punând mare greutate pe avantajele unui sistem de învăţământ cât se poate de uniform, precum a făcut-o aceasta pân’ acum la întocmirea institutelor sale de învăţământ, ea a avut atenţie pentru interesele statului şi pentru sistemele de învăţământ introduse în alte institute de aceeaşi categorie şi tot astfel având toate aceste şi pe viitor în vedere voieşte a emula – în ce priveşte rezultatele instrucţiunii în şcoalele secundare – atât cu institutele secundare ale statului cât şi cu cele ale altora confesiuni, dorind totodată a asigura prin aceasta institutelor sale şi dreptul de publicitate.

Abia mai poate fi îndoială că, dacă în afacerile şcoalelor secundare ale confesiunilor s-ar da regimului statului acel drept de ingerinţă imediată şi de dispunere aproape nemărginită, pe care proiectul de lege intenţionează a-l întinde şi statornici până la cele mai neînsemnate amănunte, pe cât timp la noi subzistă nefericita discordie naţională, a cărei existenţă nu se poate nega şi care se manifestează foarte vie în asuprirea celor mai slabi, urmările triste ale amintitului drept de ingerinţă şi de dispunere ar lovi mai cu seamă bisericile de naţionalitate nemaghiară, urmări pe cari afară de vexaţiuni şi de alte neplăceri ce pot interveni ni le pregăteşte însuşi proiectul de lege ca o sabie a lui Damocle, când pune în perspectivă lipsirea şcoalelor secundare confesionale de dreptul de publicitate, eventual închiderea lor şi – aşa zicând – confiscarea averilor lor; citându-se ca motive suficiente nu numai unele defecte neînsemnate în aranjament, ci la urmă chiar şi zelul confesiunilor pentru propria lor conservare.

Proiectul de lege, în urma motivării ministeriale, presupune despre institutele confesionale de învăţământ că ele pot deschide teren la rele morale şi la direcţiuni contrarii statului – ce nu s-ar putea vindeca în mod radical decât prin închiderea provizorie sau definitivă a institutelor.

Întrucât priveşte biserica greco – orientală română şi institutele ei, provocându-mă la credinţa acestei biserici documentată în toţi timpii cătră tron şi stat şi la lealitatea ce n-a părăsit-o niciodată, trebuie să protestez în contra presupunerii de mai sus cu observarea că dacă în adevăr s-ar afla la institutele vreunei biserici astfel de rele morale sau tendenţe contrarie statului, în contra cărora ar trebui să se aplice remediile şi represaliile prevăzute în proiectul de lege, atunci nu numai ar trebui închise definitiv cu putere guvernamentală astfel de institute, ci ar trebui totodată înlăturate şi autorităţile bisericeşti superioare, cari nu pot sau nu vreau a vindeca astfel de rele; dar fiindcă, aşa ceva nu se poate presupune despre nici o confesiune din patrie, această dispoziţiune riguroasă a proiectului, transpusă în lege, ar prezenta relaţiile noastre interne într-o coloare, care nicidecum nu răspunde adevărului.

Pe terenul legislaţiunii mai nouă e un fenomen caracteristic acea dispoziţiune a proiectului de lege, după care gimnaziile şi şcoalele reale confesionale şi preste tot confesiunile şi bisericile nu pot nici cere nici primi ajutoare şi sprijin material de la statele din afară şi de la domnitorii sau guvernele, acelora. Precum această dispoziţiune, după cum e ştiut, s-a dezvoltat ca material la un proiect de lege dintr-un caz provenit la un gimnaziu greco-oriental român, aşa e afară de îndoială că ascuţişul ei este îndreptat cu deosebire contra învăţământului bisericii greco – orientale române; pentru că pot fi cazuri singulare şi se pot dezvolta din când în când astfel de relaţiuni, cari din punct de vedere al intereselor mai înalte de stat îndreptăţesc pe guvern la astfel de măsuri; dar – a le transpune din cadrele dreptului internaţional într-o lege de instrucţiune publică şi a face tot atunci escepţiune în favorul ordinelor monacale ale unei religiuni, care de secoli s-a împărtăşit în abundanţă de toate favorurile; aceasta este semnalul intennei: că bisericii greco – orientale romane, care de secoli a fost espusă la lipse deprimătoare, să i se ia toată posibilitatea de [a] putea ţine concurinţă în privirea înfiinţării şi întocmirii institutelor de învăţământ cu celelalte confesii, care parte încă de la opera cea mare a întemeierii patriei se bucură de abundantele donaţiuni ale statului, parte mai târziu, însă totuşi în secoli trecuţi şi[-] au eluptat o poziţiune astfel în stat, care le-a făcut posibilă dezvoltarea şi starea favorabilă materială în care se află; pe când biserica greco – orientală română, care mult mai târziu s-a eliberat şi care din cauze conexe cu tristul ei trecut a rămas şi materialmente îndărăt, întrucât priveşte îngrijirea institutelor sale de învăţământ, fiind lipsită de orice ajutor din partea statului, e avizată esclusiv la dinarii săi proprii.

Biserica greco – orientală română, credincioasă şi devotată statului, totdauna a respectat legile şi conform acestora limbile oficiale ale statului şi îndeosebi pune mare greutate ca tinerimea, ce se pregăteşte pentru ştiinţele mai înalte, să înveţe cu temei limba maghiară, nu numai pentru că aceasta în timpul mai nou a devenit limba oficială de stat, ci şi pentru că, în împrejurările noastre, limba maghiară e un factor însemnat pentru cultura ştiinţifică. Însă acele dispoziţiuni ale proiectului de lege, ca testimoniile de maturitate în institutele confesionale cu limbă de propunere nemaghiară să nu se deie în limba de propunere a institutului, ci în cea maghiară §§ 38, 89), apoi ca rigoroasele candidaţilor la profesură să se facă asemenea în limba maghiară §§ 69, 71) şi ca preste tot să se pretindă de la fiecare profesor confesional, fără privire la specialitatea lui, ca să, cunoască limba şi literatura maghiară, cursul dezvoltării acesteia şi operile scriitorilor mai însemnaţi maghiari § § 60, 62 şi 69): toate acestea sunt pretenţiuni ce trec preste scopul propriu al instrucţiunii publice, cari nu numai taie în drepturile de autonomie ale bisericei, ci încă şi îngreuiază foarte mult calificarea profesorilor confesionali şi dovedesc că la studiarea dispoziţiunilor luate în proiectul de lege în favorul limbei maghiare s-a pierdut din vedere; că şi în cauză de limbă orice pretenţiune exagerată poate produce reacţie şi poate zădărnici şi cea mai bună intenţiune, că aşadar, prin aplicarea unei astfel de sile, limba maghiară poate numai să piardă din puterea sa atractivă, în loc ca să se facă plăcută în cercuri cât mai întinse şi astfel să-şi asigure generalizarea ce se poate ajunge treptat, precum aceasta între alte împrejurări mai că-i succesese limbei germane, care e mai depărtată de noi.

Pe când de o parte proiectul de lege în cestiune îmbrăţişează limba maghiară cu cea mai călduroasă îngrijire şi-i dă avantaje ce trec peste îndreptăţire, tot atunci de altă parte el esclude mai de tot posibilitatea ca, în rândul tinerimii bisericilor de naţionalitate nemaghiară, şcolarii greco – orientali români, şi cu deosebire aceia cari se pregătesc pentru cariera preoţească sau învăţătorească, să poată învăţa din temei propria lor limbă maternă, care, conform legilor în vigoare şi după prescriptele statului organic al bisericei greco – orientale române, premunit cu prea – înalta sancţiune, în administrarea internă şi mare parte şi în corespondenţa cu autorităţile, e singura limbă oficială a bisericei; apoi preste toate aceste şcoalele secundare de naţionalitate română, se aduc prin proiectul de lege în contrastul că limba lor de propunere poate fi cea română § 79), dar şi în acest caz însăşi limba română se poate învăţa numai ca studiu estraordinar, în ore estraordinare §§ 4, 5, 6,7, 9, 77, 78).

Faţă cu un proiect de lege care – după cum e şi cel în cestiune – periclitează caracterul naţional al bisericilor de limbă nemaghiară, trebuie să se ia cu deosebire în băgare de seamă o împrejurare de fapt, de care sferele agitătoare şi cele determinante nu par a înclina să ţie seama, şi această împrejurare este: că în toate clasele naţionalităţilor compacte nemaghiare din patrie e în aşa grad dezvoltată conştiinţa naţionalităţii lor proprii încât aceasta nu se mai poate sugruma, aplice-se în contră-i orice sistem sau orice măsuri. O conştiinţă este aceasta care – ca bunăoară şi la naţionalitatea maghiară – fiind nutrită prin stima de sine însuşi, se razimă pe baze morale şi din aceste baze [î]şi ia putere şi pentru apărarea sa. Orice încercare aşadar, care tinde la suprimarea conştiinţei de naţionalitate, pe lângă că vatămă interesele bisericelor naţionale, poate totdeodată degenera într-o eroare politică, care, pentru liniştea internă a cetăţenilor şi deopotrivă pentru interesele mai înalte ale statului, poate să nască urmări păgubitoare, ale cărora înlăturare posibilă este o datorie de conştiinţă pentru fiece patriot.

Şi tocmai pentru că aşa este şi pentru că biserica greco – orientală română în credinţa şi alipirea sa, care nimeni nu i-o poate pune în îndoială, voieşte să fie totdauna în serviciul statului şi se sileşte a înainta din toate puterile interesele statului aduse în armonie cu ale sale proprii – ea îşi permite pentru apărarea intereselor sale vitale a înfăţişa în cele de mai sus întemeiatele sale îngrijiri în privirea proiectului de lege pentru instrucţiunea în gimnazii şi şcoale reale şi prin umilita mea reprezentaţiune de faţă se apropie de preaonorabila Casă reprezentativă cu rugămintea ca, luând de bază principiile fundamentale cari singure pot asigura tăria, puterea şi prosperarea statului, adică sublimele principii de libertate, egalitate şi fraternitate, cari esclud orice supremaţie fie religioasă fie naţională, să binevoiască, înainte de-a tracta în special amintitul proiect de lege pentru gimnazii şi pentru şcoale reale, a-l înapoia domnului ministru de culte şi instrucţiune publică cu avizul ca să-l aducă în armonie cu legile cardinale ale patriei cari asigură autonomia confesiunilor şi drepturile naţionalităţilor şi astfel prelucrat, cu ascultarea confesiunilor şi între acelea şi a bisericei greco – orientale române, să-l supuie într-o redactare nouă.

Cuvintele mele de încheiere le rezum în fierbintea rugăminte: ca atotputernicul îngrijitor al indivizilor şi al popoarelor, spiritul păcii şi al dreptăţii, să se pogoare peste bărbaţii cari conduc destinele naţiunii, să-i lumineze şi să ia sub scutul său scumpa noastră patrie, Ungaria!

Sibiiu, 8 (20) februarie, 1882

În numele bisericei greco – orientale române din Ungaria şi Transilvania:

Miron Românul m.p. arhiepiscop şi metropolit.

Atât în privirea proiectului de lege menţionat mai sus, precum şi în aceea a reprezentaţiunii Mitropolitului. „ Biserica şi Şcoala” foaia intereselor religioase şi educative a diocezei române a Aradului (Ungaria), face următoarele apreciaţiuni nemerite :

Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice în Ungaria a depus în Cameră un proiect de lege pentru şcoalele secundare (gimnazii şi şcoale reale) prin care tinde, nu să reformeze învăţământul secundar pe temeiul raţiunii şi al principiilor pedagogice, ci să, introducă mai cu seamă o nouă lege în scopul de-a maghiariza cu totul învăţământul în şcoalele confesionale, ca apoi, prin maghiarizarea învăţământului, să izbutească cu timpul a maghiariza şi a contopi în elementul unguresc toate naţionalităţile din patrie!

Invederat că la noi în Ungaria instrucţiunea nu are de scop, ca în alte state, cultivarea şi luminarea cetăţenilor statului, ci întunecarea mai ales şi suprimarea conştiinţei şi demnităţii naţionale în tot ce nu e maghiar! În contra acestei fanatice porniri, care formează, aşa – zicând, esenţa politicei maghiare, noi românii n-avem nici măcar posibilitatea de-a ne apăra şi asigura poziţiunea şi drepturile noastre naţionale, căci în Parlament, unde se tratează soarta popoarelor ţării, românii nu au reprezentanţii lor naţionali şi dacă se şi ridică din când în când câte-o voce pentru apărarea intereselor şi a drepturilor poporului român ea este vocea celui ce strigă în pustie!

În astfel de împrejurări, ce e dar de făcut? dacă ca naţiune ni s-a luat exerciţiul drepturilor politice în stat, până şi dreptul de-a ne apăra limba şi cultura naţională, totuşi noi românii formăm încă o societate religioasă, formăm încă o biserică naţională şi, ca societate religioasă, ca biserică ortodoxă română suntem un cor destul de matur şi de compact pentru a ne împotrivi la orice tendinţe, care ar jigni libertatea conştiinţei şi cultura noastră naţională. Bisericele ortodoxe ale răsăritului toate sunt constituite de la originea lor apostolică pe principiul naţionalităţii, este dar în natura acestor biserici ca ele să rămână naţionale, româna, gre[a]ca ori serba, după cum e naţionalitatea sau poporul credincios.

Ierarhia bisericei noastre, condusă numai de acest principiu măreţ, a ridicat glasul în contra proiectului de lege pentru şcoalele secundare. Căci biserica nu este numai cea dântâi şcoală la oricare popor, dar îndeosebi la noi e singura instituţiune care îngrijeşte de progresul instrucţiunii în poporul românesc. Legea noastră organică (statutul organic) sancţionat de Maiestatea Sa Împăratul şi Regele apostolic, [î]i dă acest drept necondiţionat. „Biserica gr.-or. română din Ungaria şi Transilvania, zice statutul, [î]şi regulează, administrează şi conduce independent afacerile sale bisericeşti şi şcolare etc”

De aceea, văzând consistoriile din metropolie că drepturile şi autonomia bisericei noastre sunt atacate, în modul cel mai flagrant prin amintitul proiect de lege, şi consultându-se asupra remediilor posibile, s-au înţeles între sine ca să însărcineze pe Preosânţitul d- nu Arhiepiscop şi Metropolit, Miron Românul, d’ a face la Dieta ţărei o reprezentaţiune în numele întregei biserici ortodoxe a românilor din Ungaria şi Transilvania.

Înalt Preas. Sa Metropolitul Miron a şi împlinit însărcinarea ce i-a dat biserica, cu conştiinţa şi demnitatea ce caracterizează pe iluştrii păstori ai bisericei creştine! „ Reprezentaţiunea Escelenţei Sale, zice „ Luminatoriul „ (din Temişoara în Banat), este un cap d’opera şi o faptă din acele ce vor transmite la nemurire zelul şi bunavoinţă Esc. Sale pentru biserica şi şcoala credincioşilor încrezuţi păstorirei sale”

…………………………………………………………………………………………………………………

În faţa unui limbaj atât de clar şi de hotărât nu credem să se afle român care să nu felicite pre demnul prelat pentru solicitudinea şi energia cu care a procedat în apărarea intereselor bisericii sale.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989