[„DE CÂTE ORI GÂNDIM…”] – de Mihai Eminescu [21 octombrie 1882]

De câte ori gândim la dezvoltarea vieţii economice în România ne vine-n minte ideea, în aparenţă paradoxală dar cu atât mai adevărată, pe care o afirmă un economist american: pentru o ţară rămasă îndărăt în cultură comunicaţia cu străinătatea e pernicioasă.

În adevăr, un popor primitiv se distinge mai cu seamă prin lipsa sa de trebuinţe, prin modestia proverbială a exigenţelor sale materiale. Nu e bine, fără ‘ndoială, ca aceste trebuinţe să rămâie staţionare, căci atunci ar lipsi impulsul pentru o activitate mai mare, ar lipsi principiul progresiv; dar pe de altă parte e şi mai rău ca aceste trebuinţe să se înmulţească ca din senin, fără ca înlăuntrul poporului să fi pătruns diviziunea muncii; aptitudinea multilaterală de-a satisface el însuşi prin activitate proprie trebuinţele sale.

Din momentul în care Dunărea a fost deschisă pentru esportul nostru, mijloacele claselor relativ luminate s-au înmulţit în adevăr, dar şi trebuinţele lor au crescut cu totul în disproporţie cu aceste mijloace. Aproape toate trebuinţele s-au schimbat. Din creştet pân-în tălpi orice obiect de îmbrăcăminte au început a se introduce din străinătate: vechile clase de meseriaşi, având deprinderea a lucra pentru alte vremi şi pentru alte gusturi, neavând timpul necesar şi nici conducători de la cari să înveţe a lucra europieneşte, au început să dea îndărăt şi azi nu mai există. Negustorul care ‘ntroducea din străinătate obiectele necesare deveni factorul de căpetenie al pieţei şi era mai lesne ca acest negustor să fie străin decât indigen. Pe de altă parte braţele şi inteligenţele indigenilor neaflând o altă piaţă, nici o altă ocupaţiune decât aceea ce le-o oferea statul, s-au născut în ţară acea nefastă tendenţă de-a privi funcţiunile ca singurele ocupaţiuni onorabile, o tendenţă constatată demult în contra căreia, din nefericire, nu s-au opus aproape nici un guvern.

Nu avem nici scuza că răul nu s-ar fi constatat demult. Încă la 1863 Camera de pe atunci a admis a se trece, în răspunsul la adresa tronului, amendamentul următor:

Este drept a recunoaşte că obiceiul înrădăcinat în clasele cele comparativ luminate ale societăţii noastre de-a dispreţui orice altă profesiune şi de-a se îmbulzi în aceea a serviciului public au adus coucurenţa ce-şi fac cetăţenii într – această carieră la un grad funest moravurile noastre publice, astfel încât s-ar putea zădărnici orice încercare de serioasă îmbunătăţire din partea unui guvern luminat, cu intenţiune sinceră. Totuşi Adunarea deplânge că guvernele Măriei Tale, nu mai puţin decât acelea ale predecesorilor Măriei Tale, departe de-a cerca a combate acest defect al moravurilor noastre, care este una din cauzele principale ale paraliziei societăţii noastre, v-a făcut decât a-i favora dezvoltarea, întorcând-o în folosul lor ca un mijloc legitim de conservaţiune.

Acest amendament, propus de C. Creţulescu, s-a votat în unanimitate — fără nici un folos însă – de Adunarea de atunci.

Îşi poate închipui oricine cari trebuiau să fie rezultatele acelei tendenţe funeste. Aproape toată ura, toată înveninarea luptelor politice, solidaritatea dintre nulităţi pentru a combate şi răsturna orice merit adevărat – acest concurent periculos al nimicniciei şi ignoranţei -, dispreţul reciproc şi necuviinţa reciprocă, frazeologia goală, puţinătatea de caracter – toate aproape- [î]şi au izvorul în acea tendenţă funestă, în împrejurarea că aproape toţi românii relativ luminaţi deveniseră candidaţi interesaţi la demnităţile publice. Până azi încă România e în pericolul de-a deveni ceea ce erau republicele în decadenţă ale Greciei şi Roma în timpul discompunerii sociale.

După câte vedem astăzi nu se poate admite că dezvoltarea României a fost normală. Din contra: a fost în gradul cel mai mare anormală, sacrificându-se, în favorul ei, bunăstarea, sănătatea şi moralul tocmai a acelor clase pe cari liberalismul esploatator şi ignorant pretindea a le emancipa.

Ceea ce dar a adus dezvoltarea de pân’ acum n-a fost o nouă clasă de producători, nu ridicarea muncitorului la un nivel mai nalt de cultură şi de bun trai, ci o nouă clasă de stăpânitori, o aristocraţie nouă, compusă din oameni cu puţină ştiinţă de carte dar cu multă impertinenţă, cu mult spirit de şicană şi de-o ruşinoasă mlădioşie de caracter.

Congresul economic adunat la Iaşi n-a avut nici un cuvânt de laudă pentru dezvoltarea economică a României şi nici l-a putut avea. Din contra, regresul zilnic al negoţului şi meseriilor între români, substituirea zilnică a elementelor indigene prin cele străine, rezia administraţie, decăderea bisericii, insalubritatea regimului sub care trăieşte ţăranul, toate acestea au preocupat, incidental sau de-a dreptul, luarea aminte a congresului. Progrese n-au putut constata nimenea, nici căutându-le cu lumânarea.

Când lucrările Congresului se vor publica în ediţie autentică vom reveni asupra lor. Deocamdată stabilim numai că caracterul tuturor dezideratelor acestei adunări este constatarea de enorme goluri pe toate terenele vieţii materiale şi morale.

Admitem ca apreciaţiile oamenilor asupra cestiunilor de pură politică să poată fi determinate prin temperamentul fiecărui: ca unul să crează că e bun ceea ce altul crede că ar fi rău. Dar oare tot astfel e cu realitatea? Tot astfel e când ochii cari văd atribuie realităţii relele pe cari ea le cuprinde în adevăr?

Zilnic vedem foile guvernamentale polemizând cu noi în privirea aceasta, lăudând starea actuală, batjocorind pe cea din trecut. Suntem departe a fi laudatores temporis acti în mod absolut; ceea ce afirmăm însă în puterea cuvântului este că, cu acele trebuinţe puţine ale societăţii din trecut şi cu mijloacele prisositoare de-a le realiza, starea oamenilor era mai fericită decât azi. E drept că Domnul nu era Rege, dar avea mai multă autoritate în ţara sa proprie; e drept că bogăţii enorme nu se grămădiseră în lăzile industriaşilor politici, dar ceea ce nu exista deloc şi nicăiri era mizeria. Nu era om în ţară care să n-aibă o ocupaţiune certă, o piaţă sigură pentru munca sa. Azi e fără ‘ndoială altfel. Toate silinţele ce şi le dau oamenii în direcţia ideilor economice sunt la dreptul vorbind o încercare de-a se-ntoarce în multe priviri la trecut, când munca naţională, multă – puţină, era organizată de tradiţii şi aşezăminte, când proprietatea imobilă era îngrădită de protecţia legilor, când intrarea străinului în organismul social era mai grea.

Iniţiativa luată de societatea Concordia e lăudabilă în orice caz. Dar succesul dezideratelor congresului atârnă în mare parte de-o bună administraţie a statului, care nu ştim dacă în mersul actual al lucrurilor mai e cu putinţă a se introduce. Pentru a favoriza dezvoltarea economică se cere ca mecanismul administrativ să fie mai puternic, mai puţin atârnător de fluctuaţiuni politice decum e la noi. Din contră, observăm că toate propunerile de reformă, mai ales cele preconizate de d. C. A. Rosetti, tind a preface şi mai mult organele statului într-o pleavă bătută când încolo când încoace de vântul întâmplării şi de vicisitudini electorale.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.