Din nefericire organele roşii nu sunt capabile de o discuţie serioasă. A discuta va să zică a compara argumentele proprii cu cele ale adversarului şi a destinge cu dezinteresare care e mai tare, care e adevărat. Dar când altceva zici, altceva [î]ţi răspunde; când dai ici şi crapă cine ştie unde, când discuţia, în loc de-a fi o comparare de argumente, degenerează în ceartă pentru vorbe, în logomahie şi subtilităţi, discuţia e stearpă.
Am dovedit de zece ori ceea ce nu avea nevoie de dovadă: evidenţa; am dovedit că deasupra poporului românesc istoric pe care-l cunoaştem toţi de acum douăzeci treizeci de ani, deasupra ţăranului a moşneanului, a breslaşului, a boierului mare şi mic s-a superpus o pătură de populaţie străină, romanizată în parte în privinţa limbei, dar neavând deloc nici natura, nici instinctele poporului nostru.
E clar că această populaţie joacă în viaţa noastră publică rolul unui altoi care produce alte fructe decât trunchiul în care s-a altoit şi, drept vorbind, fructe veninoase.
Altoit în stejar, trăieşte din sucul stejarului, iar acesta se usucă, căci populaţia moşneană a acestei ţări, săteanul, e morbid (dovadă spitalele d-lui C.A. Rosetti) şi supus unei mari mortalităţi.
Am dovedit că acest altoi veninos n-are nici minte, nici inimă. Oamenii aceştia, cari sunt aproape toţi roşii, sunt mărginiţi în privirea inteligentei, răi, meschini, falşi în privirea caracterului. Am probat că între ei nu se poate naşte un autor de exemplu, un om de ştiinţe sau de litere, un om care să compenseze, prin ştiinţă sau talent, munca naţională ce-l susţine; că n-au nici un alt talent decât acela al vicleşugului, al pungăşiei, al cumulului, al tripotajului; că mintea la ei e substituită printr-un surogat din cele mai rele, pişicherlâcul ; inima şi caracterul prin surogate şi mai rele, prin falsitate şi înclinări de trădare.
Iată ceea ce am dovedit clar.
De aceea principiile nu sunt pentru ei decât nişte pretexte sunătoare pentru a amăgi mulţimea, gata de-a renunţa la ele îndată ce un interes material, bănesc, îi îndeamnă la aceasta.
Astfel cel mai aprig republican şi redactor al „Republicei Rumâne” aruncă tot bagajul său de principii în baltă pentru o pensie reversibilă; altul aruncă republica de la Ploieşti pentru o funcţie.
Dac’ ar fi consecuenţi, fie republicani, fie liberali, fie ce-or fi, cu un cuvânt dac – ai şti de ce să te ţii, lupta ar fi posibilă. Dar azi republican, mâine monarhist, azi una, mâine alta, după cum dictează interesele materiale momentane ale coteriei; iată ceea ce face o luptă de idei imposibilă.
Pătura aceasta superpusă de Caradale, Pherekyzi etc. e foarte numeroasă. Ea meşteşug cu care să se hrănească cinstit nu ştie, ea carte nu ştie, ea caracter n-are, cu un cuvânt, nimic ce ar îndreptăţi-o de-a juca un rol în viaţa publică. Cu toate acestea ea este totul azi în stat.
De aci vezi directori de drum de fier ce nu ştiu abecedarul mecanicei, de-aci directori de bancă naţională cu patru clase primare; de aci directori de servicii ce abia se ştiu iscăli. În toate ramurile vieţii intelectuale şi a statului, în toate încheieturile organice ale naţiunei s-a încuibat paraziţi; tocmai centrele organice sunt cuiburile în cari se prăsesc şi se înmulţesc.
Dar asta n-ar fi nimic.
Existenţa tuturor acestor oameni costă bani; banii sunt munca cuiva.
Precum însă aproape singurul producător în ţara noastră e ţăranul, trei din patru părţi a poporului, susţinerea întregei xenocraţii se traduce în muncă ţărănească, în bir plătit de ţăran sub sute de forme!
Toate aceste sunt clare, sunt matematic exacte. Suma de putere de care dispune ţăranul nu poate suporta greutatea ce i se impune fără nici o compensaţie; el cheltuieşte din puterea lui vitală mai mult decât poate restitui; de acolo falimentul puterilor lui vitale: morbiditatea, mortalitatea.
Se poate traduce în formule această socoteală.
Daca înainte vreme ar fi fost în ţară 1500000 de contribuabili, iar clasa dirigentă era reprezentată prin cinci sute de inşi, munca socială necesară pentru a o susţine era reprezentată prin fracţia 5/15000 sau 1/3000. O a treia mia parte din puterea sa musculară datorea ţăranul statului.
Azi sunt zeci şi iarăşi zeci de mii de oameni cari, sub o formă sau sub alta, trăiesc din aceeaşi pungă a ţăranului. Sunt în fiecare sat cel puţin zece lefegii, ceea ce face un condei de 40 mii de lefegii; apoi comunele urbane, apoi statul. dacă om pune 100 000 nu greşim. Dar unde punem întregi popoare parazite ca cel ovreiesc, care nu produce nimic şi trăieşte numai din scumpirea obiectelor de consumaţiune? Aceştia sunt 500000. La un loc toţi străinii, lefegii, clasele consumatoare care nu produc nimic se urcă la un milion, de nu mai mult. Fracţia nu mai [e] cea de sus 1/3000, ci 2/3, adecă două din trei părţi din viaţa sa trebuie să cheltuiască un om pentru a susţine statul şi societatea, care nu-i da nici o compensaţie.
Dar Dumnezeu i-a dat omului abia atâta putere încât să se susţină pe el însuşi şi familia şi un prea mic prisos la dispoziţia vieţei publice. E evident că toată economia lui e zdruncinată, precum o şi vedem dovedit în monografia d-lui A.V. Millo, care, făcând bugetul unui ţăran condei cu condei, arată că abia fruntaşii se pot ţine în echilibru;
ţăranul cu doi boi, pălmaşul, îşi încheie anul c-un mare deficit ce se traduce în datorii.
A, dacă clasele dirigente compensau munca ţăranului prin munca lor, dacă o administraţie cinstită [î]l ocrotea de spoliare, dacă un cler luminat [î]l ferea de vicii şi de demoralizare, dacă o legislaţiune onestă ţinea seamă de starea lui şi-l ocrotea în loc de a-l pune sub dispoziţii cosmopolite; daca, c-un cuvânt, exista înţelegere, pentru ceea ce e în adevăr esenţa statului, apărarea claselor producătoare în contra celor consumatoare, apărarea de exploatarea altora şi de propriile sale înclinaţiuni, arunci era altceva! Daca, cu aceeaşi sumă de putere musculară, ţăranul, prin instrucţie, ar fi ajuns a produce de zece, de douăzeci de ori pe atât pe cât poate produce azi cu instrumente primitive şi cu metod primitiv, atunci lucrurile ar avea o altă faţă. Atunci clasele de jos ar fi ţinut pas în producţiune cu trebuinţele celor dirigente, atunci ar fi fost echilibru şi ar fi fost bine.
Dar clasele dirigente, dar Caradalele, Costineştii sunt tot atât de inculte ca şi ţăranul; nu sunt în stare de-a compensa munca lui.
Credem cel puţin că marile mistere ale abecedarului, în modul în care le-a învins Serurie şi Carada, nu constituie un merit pentru a-i vedea cu lefuri şi diurne de zeci de mii de franci pe an.
Şi pe lângă aceasta, pe lângă că sunt necapabili de muncă, leneşi şi tâmpiţi, maloneşti şi răi, mai sunt şi străini, veniţi de ieri alaltăieri, ridicaţi de la covrig şi bragă la ranguri sociale înalte.
Fără îndoială că şi în alte ţări clasele lucrătoare nu sunt bogate; pentru ele e adevărat axiomul stabilit de Turgot că nu vor câştiga decât minimul necesităţilor lor. Dar acolo populaţia e prea mare în raport cu întinderea statului, în raport cu puterea de producţiune a pământului.
Cestiunea socială e acolo înainte de toate agrară şi o rezolvă întrucâtva capitalul industrial, care caută a plasa munca ţării suprapopulate în ţări nepopulate.
Dar la noi cestiunea socială e o cestiune de parazitism. Plebe grecească, bulgărească. jidovească, căreia [îi] e ruşine de muncă sau care nu ştie şi nu poate munci, s-au încuibat deasupra poporului nostru şi-l stoarce până la sânge.
Şi ce plebe?
Comună, mult mai puţin inteligentă decât poporul nostru, fizic decrepită, moraliceşte putrezită.
Nu xenocraţie prin cucerire, ci xenocraţie prin furişare, prin introducere în mod clandestin, prin înveninare.
De aceea nu e de mirare că toate instituţiile noastre s-au discompus de acest venin cadavaric. Biserica nu mai e biserică, căsătoria nu mai e căsătorie, şcoala nu mai e şcoală; nimic nu e acătării.
Dar unde punem trebuinţele acestei plebe? Trebuinţe aristocratice, pariziene, de cari clasele dirigente vechi nici nu visau.
La toate adevărurile acestea, limpezi ca cristalul, la părerea de rău că mersul dezvoltării noastre n-a fost organic, continuitiv, că ne costă sănătatea şi bunăstarea poporului nostru, ce ne răspund aceşti arhistrăini?
Că suntem socialişti. Ei, cari în adevăr sunt socialişti când n-au slujbe, dar foarte regalişti când sunt în pensii reversibile şi în cumul, nici nu înţeleg însemnătatea teoretică a cuvântului.
Cestiunea e fără contestare socială: am fi socialişti însă numai atunci când am propune o soluţiune socialistă. Departe de noi asta. Din contra, soluţiunea ce-o propunem nu poate fi decât conservatoare, reacţionară chiar. Clasele muncitoare trebuiesc scăpate de paraziţi; paraziţii însăşi trebuiesc, prin o riguroasă organizaţie, siliţi la munca la care se pricep. La tăiat lemne Serurie, la cârciumărie Carada. Nu oameni mari cu abecedarul în mână, nu escroci şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice.
O reorganizare socială având de principiu apărarea şi încurajarea muncii, înlăturarea feneanţilor şi paraziţilor din viaţa publică, iată ceea ce e de neapărată necesitate.
Aşadar să ne înţelegem.
Nu cerem şi nu voim, precum insinuă „Românul”, esterminarea cu sabia a elementelor hibride. Dar ceea ce pretindem pozitiv e ca asemenea elemente să nu fie determinante, domnitoare în statul român. Nu ne opunem dacă ele se vor hrăni prin muncă proprie, dar nu exploatând munca altora. Nu avem nimic de zis dacă Serurie se va ocupa cu cinstita cismărie, Bosnagi cu zidăria. Dar în capul unui stat român nu se cade să vedem aproape esclusiv numai oameni străini, incapabili de-a pricepe geniul poporului nostru şi, până la un grad oarecare, incapabili de a-l iubi şi de a-l cruţa.
Şi, când vorbim de poporul român, ştim foarte bine de cine vorbim. Nu de amestecături, nu de oameni veniţi de ieri alaltăieri în una din provinciile Daciei lui Traian, ci de acel element etnic ieşit din încrucişarea romanilor cu dacii, de rasa română. Aceasta a fost în trecutul ţărilor noastre rasa plastică, rasa formatoare de stat, cea orânduitoare, cea istorică; aceasta trebuie să şi rămâie de acuma înainte. Cumcă deosebirea între adâncimea rasei istorice şi superficialitatea celor superpuse e mare o ştie oricine. În inima unui popă din Ardeal e mai mult sentiment naţional românesc decât într-o sută de mii de Caradale şi [în] craniul unui singur român încape de cinci ori pe atâţia creieri pe cât s-ar constata cu cumpăna în titvele mutrelor de paiaţă ale patrioţilor.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII