[„DUPĂ CE SOLICITUDINEA GUVERNANŢILOR …”] – de Mihai Eminescu [28 iunie 1880]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

După ce solicitudinea guvernanţilor noştri au dat rezultatele cele mai frumoase pe toate terenurile; după ce de ex. bugetul cheltuielilor statului s-a suit în patru ani de guvernare roşie cu 30 de procente şi mai bine, pe cînd la condeiele veniturilor se observă o îmbucurătoare scădere, ceea ce dovedeşte că clasele contribuabililor huzuresc de bine într-atîta încît nu mai vor să plătească dări; după ce c-un cuvînt ţara promite a deveni în adevăr fericită, ca acel cioban din versurile d-lui C.A. Rosetti căruia cămaşa îi părea un lux nepermis beatitudinei sale; după atîtea şi atîtea izbînzi, fie-n cestiunea rectificării graniţelor în minus, fie-n cestiunea izraelită ori a drumurilor de fier, ori a Arab Tabiei, vedem că a sosit şi vremea învăţămîntului public, care pare a se afla în fericita poziţie de-a fi atras asupră-şi binevoitoarele priviri ale organului mult învăţatului şi prin multe academii trecutului d. Costinescu. Desigur nici o foaie nu e mai competentă în materie de învăţămînt decît acea dirijată de-un bărbat al naţiunii împodobit cu atîtea învăţătură şi cu atîtea daruri fireşti, nemainumărînd darul cel cu deosebire apreţuit de confratele Carada, ce formează baza operaţiunilor sale mercantile.

Astfel, punîndu-se la cale trebuşoara Băncii Naţionale, se vede c-a mai rămas nepusă la cale şi la regulă cestiunea băncilor şcoalei, şi asupra acestei materii se întinde ziarul guvernamental, bazîndu-se pe studiile d-lui A.D. Xenopol asupra învăţămîntului publicate în „Steaua României”.

Daca sîntem aşa cum sîntem şcoalele de greceşte şi latineşte ne-au prăpădit. Învăţămînt real, iată mîntuirea.

Nu există mai mari prieteni ai învăţămîntului real decît tocmai noi. În nenumărate rînduri am vorbit despre inconvenientul social al proletariatului condeiului, în nenumărate rînduri am arătat că, de la şcoala primară începînd şi sfîrşind cu universităţile, institutele noastre nu produc decît sute de exemplare ale logofătului Coate-goale, care primejduieşte mersul, bazat în esenţă pe muncă şi pe producţiune, a oricărei societăţi omeneşti.

Ce fericire pentru noi cînd vedem acuma ideile noastre împărtăşite cu multă bunăvoinţă de un organ atît de… ne lipseşte într-adevăr calificativul pentru a însemna cu destulă pregnanţă pe aprigul apărător al cestiunilor celor mai populare.

Această fericire, de a-şi vedea în sfîrşit recunoscute ideile, nu ne opreşte însă de a releva oarecari lucruri cari vor arăta că ideea noastră, adoptată cu atîta generozitate de aprigii odinioară adversari ai proiectului de lege propus de d. Maiorescu, ca ministru al învăţăturelor, are mai multe rădăcini şi nu se bazează numai pe insuficienţa şcoalelor de greceşte şi de latineşte.

Înainte de toate, greceasca şi latineasca să fie de vină că societatea noastră merge rău? Milioane de spirite tinere s-au adapat la izvorul fecund al anticităţii clasice fără ca să se fi ivit vreun pericol pentru dezvoltarea lor ulterioară; din contra. Cată dar să fie o cauză mai adîncă pentru care latineasca şi greceasca să fi avut tocmai în România rezultate fatale. Şcoale de latineşte au produs în Franţa pe un Voltaire, la noi pe d. A. Sihleanu. Cerem iertare ilustrului fost viceprezident al Camerei roşie că-l cităm alături c-un om atît de „insignifiant” ca francezul mai sus pomenit, dar superioritatea hotărîtoare a d-lui Sihleanu în modele de stil, precum şi cercetările sale, cu drept cuvînt faimoase, asupra lui Cincinat şi a pochilor, ne impunea de la sine această probă a superiorităţii culturei române asupra celei franceze bunăoară, nemaivorbind de cea nemţească, care nu merită nici o consideraţie în alăturare cu a noastră.

Cultura clasică are calitatea determinantă de-a creşte, ea este în esenţă educativă, şi iată ceea ce-au lipsit şcoalelor noastre pîn-acuma şi le va lipsi încă mult timp înainte. A învăţa vocabule latine pe dinafară fără a fi pătruns de acel adînc spirit de adevăr, de pregnanţă şi de frumuseţe a anticităţii clasice, a învăţa regule gramaticale fără a fi pătruns acea simetrie intelectuală a cugetării antice este o muncă zădarnică, e literă fără înţeles. Fixat odată pentru totdauna, nemaiputîndu-se schimba, căci aparţine unor timpi demult încheiaţi, spiritul anticităţii e regulatorul statornic al inteligenţei şi al caracterului şi izvorul simţului istoric.

Dar o dovadă netedă pentru influenţa educativă a anticităţii e fără îndoială faptul că tocmai statele acelea cari au cultivat-o mai mult sînt cele mai înaintate, că redeşteptarea culturii în genere se datoreşte studiului acestuia, că fără el n- ar exista în genere o cultură acătării. Sau într-adevăr s-ar putea suplanta Salust prin Rochefort, scrisorile lui Cicero prin telegramele de condoleanţe ale d-lor Mircea, Vintilă şi Horia? Noi credem că, cu toată actualitatea producţiunilor geniale ale acestui sănătos şi matur prezent, el încă nu are acea formă pe de-a pururea determinantă precum o are anticitatea.

Nici latineasca, nici greceasca nu sînt în ele înşile de vină la relele ce li se atribuie. Privite ca cunoştinţe, ele într- adevăr nu dau decît profesorilor pînea de toate zilele; dar nici nu este aceasta menirea lor. Important este ca spiritul de adevăr ce domneşte în cultura fixată prin ele să stăpînească în societate, şi de aceea înţelegem ca studiul lor să fie mărginit la clasele acelea ale societăţii cari determinează spiritul public: la învăţaţii de profesie, la jurisconsulţi, la cler; dar în aceste ramure cunoştinţa trebuie să fie deplină. Celelalte clase se pot într-adevăr dispensa de cunoştinţa anticităţii, căci dezvoltarea limbii naţionale, stăpînită fiind din sferele superioare de acelaşi spirit de adevăr şi bine pe care-l are anticitatea, va fi un instrument destul de bun pentru dezvoltarea inteligenţei lor. Ceea ce nu ne convine aşadar în maniera d-a vedea a organului guvernamental este confundarea acestor sfere deosebite, este amestecul învăţămîntului clasic cu cel real. Sferele trebuiesc despărţite odată pentru totdeauna, precum se desparte facultatea de medicină de cea de drept. Desigur trebuiesc împuţinate liceele, desigur trebuiesc şcoli reale. Dar numai nu confuzie şi amestec între sfere cu totul deosebite ale activităţii inteligenţei. Scopul practic al învăţămîntului real e cîştigul, e aplicarea cunoştinţelor pentru a cîştiga. Scopul învăţămîntului clasic nu este acesta. Din contră, se presupune totdeauna că învăţămîntul clasic aduce foloase societăţii cari nu stau în absolut nici o proporţie cu cîştigul individului. Munca unui om se poate plăti, caracterul, cultura lui nicicînd. A judeca un proces de milioane e poate o muncă tot atît de uşoară ca şi a judeca unul de o sută de lei, dar cestiunea e de a-l judeca drept şi pe unul şi pe altul.

Precum gimnastica dezvoltă toate puterile musculare şi dă corpului o atitudine de putere şi tinereţe, tot astfel pururea tînăra şi senina anticitate dă o atitudine analogă spiritului şi caracterului omenesc. Dar, pentru ca această gimnastică morală să se resimtă în caracterul şi în spiritul public, trebuie ca să existe clase întregi de oameni cari s-o exercite imediat, şi anume clasele acelea cari nu sînt avizate la muncă materială. Atunci gimnastica aceasta se va resimţi, vrînd-nevrînd, şi asupra celorlalte clase pozitive.

Dar avut-am noi oare licee?

Cine nu ştie că, pentru a fi profesor de liceu, după incalificabila noastră lege a instrucţiei, nu se cerea decît absolvarea liceului însuşi şi depunerea unui concurs ca vai de capul lui. Oare latineasca şi greceasca sînt de vină că o generaţie întreagă de ignoranţi- exceptăm profesorii cu studii academice – umplu catedrele liceale şi gimnaziale, predîndu-şi neştiinţa lor drept ştiinţă, că nişte somnoroşi fără vocaţiune se pun pe carte pînă ce pot trece vrun concurs şi după aceea leagă cartea de gard, nu mai citesc absolut nimic şi dictează numai an cu an acelaşi caiet vechi şi unsuros unor urechi nouă? Latineasca şi greceasca e de vină dacă postulanţi de rînd, ce nu ştiu citi şi scrie, ocupă funcţii în organismul instrucţiei publice? Latineasca e de vină dacă un reteveist cu patru clase primare, agent electoral de soiul birtaşului Purcel, e şef al diviziei instrucţiei în România ?

La acestea nu e de vină senina anticitate, ci dezvoltarea demagogică a societăţii noastre. Pînă ce nu va înceta aceasta prevedem că orice şcoli s-or face – cît de speciale – ele nu vor putea aduce nici o îndreptare într-o societate în care meritul e în poziţie de a fi judecat de Fundeşti, Costineşti sau Serurii! Şi oare nu vedem această tendenţă nefericită la aceia chiar cari au urmat cursuri de ştiinţe esacte? Medicii români… caută funcţii, cei ieşiţi din şcoale de arte, de meserii, de tecnică, toţi, toţi aleargă după funcţiuni salariate de stat, de comune, de judeţe!

Dar dacă în adevăr şcoalele noastre de latineşte şi greceşte ar fi fost bune ce n-am vedea astăzi în România? Am vedea cel puţin ştiinţele istorice înflorind, am avea erudiţi. Ei, bine, ştiinţa, cîtă se face la noi, se face de ruşine, de ochii lumii oarecum şi de către bărbaţi cari, între noi fie zis, nici n-au studiat vro dată în şcoalele româneşti, cel puţin nu în cele din România. D. Cipariu, care ştie desigur bine latineasca sa, n-a studiat în şcoalele noastre, Cihac asemenea nu, c-un cuvînt niciunul din învăţaţii sau literatorii mai însemnaţi, cari îndealmintrelea se pot număra pe cele zece degete (sigur că ar rămînea cîteva de prisos).

Să nu atribuim dar esclusiv împrejurării că se pretextează prin şcoli a se învăţa latineşte şi greceşte relele cari răsar din dezvoltarea demagogică a societăţii, din ignoranţa noastră şi din lipsa de voinţă de a pune capăt unor monstruozităţi incompatibile cu secolul în care trăim. O ţară a cărei instrucţie se dirigează de către indivizi cu cîte patru clase primare, o ţară a cărei jurnalism şi legislaţiune e reprezentată tot prin asemenea genii nu poate înainta, din cauza spiritului de minciună care pluteşte asupra tuturor raporturilor, nu însă din cauza că latineasca sau greceasca i-ar fi punînd piedici! . . .

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *