FLORI STILISTICE DIN ZIARELE ROMÂNEŞTI COMENTARII LA OPUL MANUSCRIS INTITULAT GEOGRAPHIA MARIUM PERITIONIS – de Mihai Eminescu [28 mai 1876]

La redacţia „Românului“ se află un manuscript de un autor necunoscut, care tratează mai pre larg despre mări şi ţărmuri necunoscute încă. Taina cu care redacţia cearcă a învălui descoperirile, făcute desigur de unul din colaboratorii săi, răsuflă totuşi din când în când prin articolele numitei foi, încât se vede că membrii biuroului de redacţie se adapă din acest manuscris plin de descoperiri nouă. Aşa de ex. d. C. Arion, despre care lumea credea că-i la Văcăreşti, e mort de mult – el s-au înecat. Au fost îmbrâncit în oceanul celei mai triste pieiri. Din această notiţă a Românului istoria critică a viitorului va deduce: încă în anul 1876 esista, după relaţii acreditate din acea vreme, trei mări numite ale pieirii şi anume mare tristis, mare tristioris şi mare tristissimae peritionis. Ţărmurii acestora par a fi fost refugiul de predilecţie al casierilor celor doritori de răcoare şi singurătate; dar vai! periculos refugiu, căci locuitorii ţărmurilor aveau obiceiul de a pune mâna pe ei şi a-i arunca în cea din urmă din aceste trei mări, în oceanus tristissimae peritionis.

Învăţatul chinezesc d. Iang-Keh-Tiang s-au arătat atât de interesat de articolul de fond din no. 5 al Salvărei Piteştilor încât doreşte a intra în corespondenţă cu redactorii acelui ziar. Iată ce spune acel articol:

Dacă omenirea în genere de secole nu face alt decât a continua o luptă infinită, aceasta nu e decât numai ca să atingă un scop oarecare celor mai mulţi necunoscut. Acest scop este cel mai sublim, pentru că el este fericirea şi perfecţiunea omului, unicile condiţiuni cari-l pot apropia de creatorul său.

Iang-Keh-Tiang a tresărit de bucurie la citirea acestor cuvinte şi au esclamat: iată un om. Apocaliptica claritate al acelui articol, stilul cel corect şi uşor al iluminatului necunoscut l-au făcut pe învăţatul chinezesc să creadă că acest român este o nouă întrupare a lui Budha. Se aude chiar că mai mulţi budhaişti din Honolulu au hotărît să facă o călătorie până la Piteşti, ca să afle în sfârşit acel scop oarecare, celor mai mulţi necunoscut şi pe care redactorul Salvărei îl cunoaşte atât de bine.

Tot în ziarul Salvarea se află o dare de samă asupra unei reprezentaţii teatrale. Iată câteva floricele stilistice ale scriitoriului piteştean.

Durerea ce încearcă o mumă despărţindu – se de fructul ei nu putea să fie mai bine reprezentată.

Publicul bucureştean şi iaşan au încoronat totdeauna pe acest artist cu laurii aplaudelor.

Paul Ditia este un rol dificil, un caracter escepţional, ceea ce face multă onoare d-lui Petreanu.

Sala nu era îndestul de plină cu toată micşurimea ei, şi aceasta suntem autorizaţi a crede c-a provenit din cauza alegerei zilei de 21 curent Sânţii împăraţi Constantin şi Elena; mai cu samă aflându – ne în ajunul celor mai interesante elecţiuni mulţi orăşeni n-au putut veni.

(La Piteşti trebuie autorizaţie pentru a crede ceva).

___________________

În ziarul Ialomiţa, care primejduieşte prin apariţiunea sa fiecare duminică a târguşorului (URBEI) Styrbei, se face şi literatură. Un tânăr plin de talent, cum se vede, publică în acea foaie Dramele Baraganului, scriere originală (foarte originală!) contimporană. Prima parte: convertirea banditului, cârciuma de la cărare.

Iată textul începutului:

Era timpul înfiorător. Sara unei din cele din urmă zile ale lui fevruarie anul 1848 adusese cu sine un viscol spăimântător. Ninsoarea grozavă ce începuse de cu ziua, nu mai putea cădea. Ea era oprită de un viscol furtunos; şi supunându-se astfel unui element mai puternic decât dânsa ea alerga rătăcindă prin aerul rece şi aspru. Din astă cauză se putea vedea locuri de imense întinderi neatinse de ninsoare. În alte părţi însă, adecă în acelea unde vântul era mai puţin forte, ninsoarea cădea la pământ în mase colosale şi ajutată de viscol ea se compacta, formând astfel nişte munţi înalţi şi teribili, încât orice trecere pe acolo devenea imposibilă… Ea găsise un loc mai bun de stabilit în întinsa câmpie a Bărăganului, al căruia diametru tăiat prin o linie puţin curbă spre răsărit, desparte în distanţă de aproape 50 kilometri urbea, Styrbei – care este astăzi reşedinţa judeţului căruia aparţine câmpul ce mergem a-i face cunoştinţa şi care are un rol foarte important în scrierea noastră de comuna Sudiţii, care este punctul limitant al acestui câmp în această direcţiune. Nimeni, nici o fiinţă omenească nu ar fi cutezat a străbate acel câmp în acea noapte. Cu toate aceste evenimentele ce vor urma merg a ne dovedi contrariul. Chiar în acea noapte teribilă, pentru a căruia desciere pana nu e încă destul de abilă, viscolul şi munţii de zăpadă au fost nesocotiţi. Urmele copitelor a unor cai vârtoşi s-au găsit imprimate într-însa şi chiar diformase munţii ei gigantici.

Sunt oameni – fie de bună, sau rea condiţiune – pe carii nimic nu îi poate reţine de la îndeplinirea scopurilor lor. Ei au o voinţă fermă: sunt implacabili. Sunt atât de nestrămutaţi în voinţele lor, încât cutează – şi reuşesc prea adesea – a lupta cu natura, cu elementele ei.

Trei oameni de această categorie, călări, au cutezat aproape de miezul acelei nopţi teribile, părăsind locuinţele lor, a pleca pe drum în direcţiunea de care am vorbit.

Bine înveştmântaţi şi înfăşuraţi în nişte mantale mari pe deasupra cojoacelor lor de blană ei străbăteau acel câmp solitar. Se vede că-şi cunoşteau destul de bine calea, căci, cu toată mulţimea şi înălţimea troianelor ce întâlneau, ei urmau drumul înainte şi căutau, mergând, a forma din timp în timp un fel de linie curbă din calea lor străbătută, adevărata formă a drumului ce am descris deja.

Din când în când, vântul aducea la auzul călătorilor noştri nişte urlete grozave. Ele voiau să îi facă a înţelege că osebit de ei, Bărăganul mai era străbătut în acea noapte şi de o sumă de lupi.

Cu toate acestea, călătorii nu dedeau nici o atenţiune acestor urlete. Poate că erau bine preparaţi de arme şi bazau mult pe ele. Poate încă, că cauza care-i făcuse să întreprinză această călătorie în un aşa timp va fi fost atât de presândă încât îi silise a risca chiar viaţa.

  1. Feitelsohn

(ferească D-zeu să mai urmeze)

În curând, divule Feitelsohn!, vei întrece chiar pe d-nu Pantazi Ghica, carele, după cum propovăduieşte Telegraful, este o autoritate în literatură. Aşadar sempre avanti! ce dracu, ori caftan pân’ în pământ ori ştreangul de gât.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 34

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.