LĂMURIRI ASUPRA EDITĂRII PUBLICISTICII DIN 1880 – de D. VATAMANIUC

 

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Eminescu ia conducerea cotidianului bucureştean la jumătatea lui februarie 1880 în contextul unor evenimente politice importante din ţara noastră. Fondat în martie 1876, ca organ central de presă al Partidului conservator, „Timpul” se transformă, din aprilie 1876, cînd vin la guvern liberalii, în ziar al opoziţiei conservatoare. Eminescu intră în redacţie în octombrie 1877, după ce mai înainte redactează în capitala Moldovei „Curierul de Iaşi” şi colaborează la „Convorbiri literare” şi alte publicaţii ale vremii. Poetul lucrează pînă în februarie 1880 ca simplu redactor, asemeni lui Slavici, Caragiale, Ronetti Roman. Conducerea ziarului era încredinţată unui comitet care avea sarcina să supravegheze ca materialele ce se publicau să nu contravină orientării politice a Partidului conservator. Comitetul nu se bucura de autoritate, mai ales că nu-şi onora, cum se cuvenea, nici obligaţiile materiale faţă de redactori. Caragiale putea spune că ei erau stăpîni pe „baracă”. De aici însă nemulţumirea unor membri ai Partidului conservator şi crearea opiniei favorabile pentru schimbări în redacţia cotidianului bucureştean. Acestea ar fi întîrziat, desigur, dacă nu s-ar fi produs schimbări şi în conducerea Partidului conservator.

Cucerirea independenţei deschide o epocă nouă, cu implicaţii profunde, în istoria noastră naţională. Partidele politice trec la elaborarea de noi programe, pe baza cărora să-şi desfăşoare activitatea. Conservatorii înfiinţează, încă la începutul anului 1880, un Club politic, cu un comitet de conducere şi se proclamă partid politic constituţional. Pînă la această dată conservatorii activau ca formaţiune politică, în sînul căreia se puteau distinge cîteva grupări, mai importantă fiind cea junimistă. Aceasta îi avea în frunte pe T. Maiorescu, P.P. Carp, Th. Rosetti. Dar şi între aceştia existau deosebiri de vederi în multe probleme de politică internă şi externă.

Preşedinte al Clubului politic şi – după statutele acestuia – şi al Partidului conservator este desemnat Emanoil (Manolache) Costache Epureanu (Iepureanu), membru al Adunării ad-hoc din 1851 şi preşedinte al Adunării constituante din 1866. Emanoil Costache Epureanu întocmeşte şi noul Program al Partidului conservator. Programul se deschide cu o apreciere asupra sacrificiilor făcute de înaintaşi pentru cucerirea independenţei şi insistă asupra răspunderii ce revenea oamenilor politici în noua situaţie a României. „Independenţa către care a tins cele din urmă generaţiuni – se arată în Program -, pentru care a lucrat toate guvernele de la 1859 şi pe care a obţinut-o cu atîtea grele sacrificii a aşezat România între statele suverane ale Europei [. . .]. De aici datoria pentru toţi de-a fi mai cu luare-aminte şi mai prevăzători pentru a înlătura pericolele ce poate coprinde noua noastră situaţiune internaţională şi a trage dintr-însa toate foloasele ce le poate da”. Programul explică situaţia grea a ţării prin introducerea formelor fără fond, care falsifică bazele ei constituţionale. Programul cuprindea generalităţi la care putea subscrie şi Partidul liberal, cu excepţia cîtorva teze, ca cea a formelor fără fond. Maiorescu critică sever Programul pentru faptul că se refugia în generalităţi ce nu puteau oferi o bază în lupta politică. Maiorescu şi alţi membri marcanţi ai Partidului conservator aveau rezerve şi faţă de Emanoil Costache Epureanu pentru inconsecvenţa sa în orientarea politică. După ce face parte din guvernul conservator al lui Lascăr Catargiu, trece la liberali, ca să revină la conservatori. Dar tot Maiorescu remarcă faptul că Emanoil Costache Epureanu era unui din cei mai spirituali reprezentanţi din vechea generaţie a luptătorilor politici din ţara noastră. Clubul politic preia şi conducerea „Timpului” şi-l numeşte pe Eminescu redactor-şef, la propunerea lui Emanoil Costache Epureanu, care îl preţuia pentru activitatea scriitoricească. Numirea poetului ca redactor-şef nu era în vederile multor membri ai Partidului conservator, cum se va dovedi nu peste multă vreme. Emanoil Costache Epureanu avu însă aici cuvîntul hotărîtor. Preşedintele Partidului conservator şi al Clubului politic considera că Eminescu îl putea sprijini în activitatea sa politică. Poetul se impusese prin independenţa de gîndire şi, nefiind membru al Partidului conservator, nu era accesibil nici intereselor grupărilor din sînul acestuia. De altfel şi Eminescu îl preţuia pe Emanoil Costache Epureanu pentru „bogăţia de spirit, de sentiment, de amabilitate” cu care „natura e extrem de avară”.

Eminescu conduce cotidianul bucureştean, ca redactor-şef, între februarie 1880 şi decembrie 1881. Publicistica din aceşti ani se înscrie ca o perioadă distinctă în activitatea sa ziaristică, asemănătoare, în multe privinţe, cu cea de la „Curierul de Iaşi” din 1876- 1877. Eminescu elaborează editorialele de orientare politică, face lectura tuturor materialelor şi decide asupra publicării lor. Poetul selecţionează lucrările pentru foiletonul ziarului şi deschide coloanele acestuia nu numai scrierilor literare, cum se proceda în general în presa vremii, ci şi unor studii ştiinţifice, cum este cel al lui Eugen Dühring, profesorul său de economie politică de la Universitatea din Berlin. Urmăreşte presa românească, din care reproduce, şi cea străină din care traduce. Atît reproducerile, cît şi traducerile, le însoţeşte, cu puţine excepţii, şi cu prezentări introductive. Stau în atenţia sa, pe de altă parte, dezbaterile parlamentare, în legătură cu care întocmeşte dări de seamă, manifestaţiile culturale şi artistice, pe care le comentează în cronici culturale, dramatice şi artistice, cărţile, revistele şi ziarele nou apărute, pe care le prezintă în recenzii şi note bibliografice. Din aprilie începe să publice, în traducerea lui Dionisie Miron, baladele populare din colecţia lui Vuk Stefanović Karadžić, publicare ce continuă şi în 1881 şi 1882. Este una dintre cele mai masive transpuneri în grai românesc a creaţiei populare din ţările vecine. Să mai notăm, în sfîrşit, şi corespondenţa cu colaboratorii. Această activitate orientată în direcţii multiple şi de-o amploare fără precedent se explică prin statutul său în redacţia cotidianului bucureştean şi prin conştiinţa profesională şi dăruirea de sine, fără egal în ziaristica românească din secolul trecut.

Programul Partidului conservator întocmit de Emanoil Costache Epureanu îi lăsa lui Eminescu deplină libertate, pe care poetul o foloseşte ca să substituie tezelor generale orientarea sa politică. Porneşte de la constatarea că România, ţară subdezvoltată, tindea să devină o colonie a Europei apusene, care îşi dirija aici capitalurile şi populaţia „flotantă”. Eminescu caracterizează ţara în această situaţie cu expresii ca „America dunăreană”, „Belgie a Orientului”, „Californie”.

Eminescu se orientează spre politica practică, bazată pe cunoaşterea realităţilor naţionale şi ferită de frazeologie. Se explică de ce nu condamnă noile instituţii, ci numai introducerea lor, cu ignorarea realităţilor naţionale. Poetul stăruie însă ca aceste „forme”, care nu mai puteau fi înlăturate, să fie învestite şi cu „conţinutul” impus de cerinţele societăţii noastre. Progresul este definit, astfel, ca o „dezvoltare dreaptă şi continuă a muncii fizice şi intelectuale”. Poetul situează la baza progresului societăţii munca, cum face şi în articolele sale anterioare. G. Călinescu observă, pe bună dreptate, că poetul se pronunţă pentru „mişcarea reală”, ca „înaintare ştiinţifică” şi împotriva „saltului verbal peste fapte”.

Eminescu pledează pentru schimbarea sistemului de guvernămînt şi declară, în repetate rînduri, spre marea nemulţumire a conservatorilor, că era indiferent care partid venea la conducerea ţării. Problema fundamentală a oricărui sistem de guvernare o constituia munca şi organizarea ei. Cere, astfel, „un sistem bazat pe spirit de adevăr şi de muncă”.

 

Independenţa lui Eminescu faţă de partidele politice este ilustrată şi prin atenţia acordată, istoriei naţionale şi modul de interpretare a ei. Poetul invocă, frecvent, epoca lui Mircea cel Bătrîn, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare şi mai rar a celorlalţi domnitori. Acestea sînt şi epocile din istoria noastră naţională în care conlucrează toţi factorii politici la apărarea independenţei naţionale. Poetul se opreşte, pentru epocile mai noi, la Adunarea ad-hoc şi opţiunea sa nu este nici acum întîmplătoare. Participanţii la lucrările ei, deşi de diverse orientări politice, trec pe al doilea plan interesele de partid şi cele personale şi colaborează la împlinirea idealului de unitate naţională.

Exegeţii lui Eminescu îl prezintă ca un „antiliberal”, opinie care se impune să fie părăsită întrucît se întemeiază pe cercetări parţiale ale operei sale şi nu iau în considerare întreaga sa activitate, ci numai pe cea scriitoricească. Poetul critică Partidul liberal pentru faptul că purta răspunderea, fiind la conducerea ţării, atît pentru politica internă, cît şi pentru cea externă. Dar poetul critică în termeni fără echivoc şi Partidul conservator, cînd acesta se afla la conducerea ţării în 1875-1876. Nimic nu ilustrează mai bine acest lucru decît rapoartele sale, ca revizor şcolar, pe care le adresează Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor, în fruntea căruia se afla T. Maiorescu, căruia îi urmează P.P. Carp în 1876. „Pretutindenea frecvenţa mică şi incuria administrativă mare – scrie Eminescu într-un raport către Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor din 5 septembrie 1875 -, pretutindene sărăcia muncitorului agricol, mortalitatea adesea înspăimîntătoare, greutăţile publice şi angajamentele de muncă născute din aceste greutăţi aproape insuportabile”. Aceste stări de lucruri, pentru care face vinovată guvernarea conservatoare, nu se puteau schimba „decît prin un alt sistem de dări şi prin organizarea mai liberă a muncii”. Stările acestea de lucruri se perpetuează şi în guvernarea liberală şi Eminescu nu face decît să continue lupta în apărarea „claselor pozitive”, împotriva sistemului de guvernare, indiferent de partidul politic de la cîrma ţării. De altfel experienţa din timpul revizoratului şcolar, cînd intră în contact nemijlocit cu viaţa poporului, stă şi la baza întregii sale publicistici de după 1876.

Eminescu face o distincţie categorică, aspect de asemenea pierdut din vedere de exegeţii operei sale, între liberali şi „roşii”. Cei dintîi formau, în concepţia sa, o grupare din sînul Partidului liberal, care pornea, în tot ce întreprindea, de la realităţile naţionale. Acestei orientări politice îi aparţineau M. Kogălniceanu, în opinia sa singurul om politic din Partidul liberal, Dumitru Brătianu, pe care îl preţuia pentru sinceritatea convingerilor sale, P.S. Aurelian, căruia îi recunoştea mari merite pe tărîm ştiinţific. Acestei grupări îl afiliază şi pe I. C. Brătianu, pe care însă îl priveşte ca prizonier al propriului său partid. La cealaltă extremitate se situau „roşii” ,gruparea din Partidul liberal care nu ţinea seama, sau nu într-o măsură suficientă, de realităţile naţionale şi împrumuta frazeologia burgheziei radicale din ţările apusene şi chiar unele teze ale socialismului utopic. Această orientare politică era reprezentată de C.A. Rosetti şi ziarul „Românul” de sub conducerea sa, considerat de poet organul central de presă al demagogiei româneşti.

Comparaţia ce-o face Eminescu frecvent între Partidul conservator şi Partidul liberal era, prin natura lucrurilor, în avantajul celui dintîi şi nu constituie, sub nici un motiv, un argument în demonstrarea limitării independenţei poetului în activitatea sa publicistică. Partidul conservator număra personalităţi ca T. Maiorescu, P. P. Carp, Th. Rosetti, Lascăr Catargiu, Al. Lahovari, I. Em. Florescu. Partidul liberal era reprezentat în viaţa politică prin

  1. Kogălniceanu, I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti. Criticile lui Eminescu se îndreaptă împotriva celui din urmă. Nu încape însă discuţie că C.A. Rosetti era însufleţit de dorinţa de progres, dar nu este mai puţin adevărat că în multe din iniţiativele sale nu ţinea seama de stadiul de dezvoltare a societăţii româneşti. Merită să reţină atenţia şi faptul că în jurul său se grupează elemente fără personalitate, care urmăresc numai interese personale. Aici stă explicaţia şi pentru remanierile dese în guvern, la care recurge I. C. Brătianu, spre a scăpa de această „clientelă”. Eminescu îi numeşte pe toţi aceştia Pătărlăgeni, Costineşti, Mărgărităreşti. Nimeni nu şi-ar mai aminti, în adevăr, de ei dacă nu i-am întîlni, chiar şi în această postură, în publicistica eminesciană.

Eminescu se pronunţă în repetate rînduri împotriva înfiinţării de noi instituţii, cu ignorarea realităţilor naţionale, numai pentru faptul că asemenea instituţii se fondaseră şi în alte ţări. Problema aceasta stă în atenţia sa la înfiinţarea Băncii Naţionale şi va întocmi, cum vom vedea în volumul următor, un studiu, printre cele mai bine informate, asupra instituţiilor bancare din ţara noastră.

Guvernul liberal este criticat şi pentru tranzacţiile oneroase pe care le încheie cu diferite firme străine fie că este vorba de răscumpărarea căilor ferate, fie de investiţii în alte întreprinderi. Afacerea Warszavsky-Mihălescu, căreia îi consacră în epoca anterioară numeroase articole, este adusă în discuţie ca un exemplu ilustrativ pentru lipsa de responsabilitate în gospodărirea finanţelor ţării. De altfel construirea de căi ferate se impune să fie privită nu numai ca un factor de progres, ci şi sub aspectele pe care le înfăţişează poetul. Căile ferate facilitau, în mai mare măsură decît alte mijloace de comunicaţie, transformarea României în colonie a Europei apusene. Produsele din aceste ţări invadează pieţele româneşti, iar elementele „flotante” se îndreaptă spre ţara noastră, cum arată poetul, ca spre o nouă Californie. Judecată în această perspectivă apare pe deplin justificată stăruinţa sa în luarea de măsuri protecţioniste prin care să se apere producţia naţională împotriva politicii de jaf a „străinătăţii”.

Eminescu continuă să se ocupe număr de număr de funcţionarea administraţiei în guvernarea „roşilor”, începînd de la ministere şi sfîrşind cu primăriile din comune. Se opreşte la aspecte criticate în rapoartele din epoca revizoratului şcolar, precum şi în publicistica anterioară. Îi reţin atenţia incompetenţa funcţionarilor din administraţia de stat, corupţia şi abuzurile de tot felul. Este evidentă preocuparea poetului de a da o bază documentară discursului critic prin reproducerea de corespondenţe primite din toate colţurile ţării.

Dintre evenimentele interne stîrneşte ecou în opinia publică atentatul împotriva lui I.C. Brătianu, primul- ministru, săvîrşit în decembrie 1880. Este readusă în discuţie asasinarea lui Barbu Catargiu în 1862, de persoane care nu putură fi descoperite. Eminescu condamnă asasinatul şi practicile teroriste, fapt care explică şi poziţia sa faţă de mişcările anarhiste ca cele din Franţa, Rusia şi Germania. Atentatul împotriva lui Brătianu este examinat în condiţiile social-politice de la noi ca o ilustrare a demagogiei liberale.

Un loc aparte ocupă în publicistica din acest volum chestiunea dunăreană, întrucît privea însăşi suveranitatea naţională. Imperiul austro-ungar revendica preşedinţia Comisiei dunărene şi vot preponderent, deşi nu era ţară riverană între Porţile de Fier şi Marea Neagră. Aceste pretenţii se înscriau ca o componentă principală în politica imperiului vecin de subordonare a ţării noastre intereselor sale. Chestiunea dunăreană ocupă un loc aparte şi în publicistica de mai tîrziu şi găsim însemnări şi în manuscrise.

Problema relaţiilor României cu Imperiul austro-ungar este urmărită de Eminescu şi sub un alt aspect. Poetul condiţionează bunele raporturi cu imperiul vecin de schimbarea politicii acestuia faţă de românii din provinciile de sub stăpînirea sa. Programul lui Maiorescu, despre care vom vorbi mai jos şi în care se propunea o apropiere a României de Imperiul austro-ungar, este considerat de Eminescu ca inacceptabil cîtă vreme nu punea în discuţie şi situaţia românilor de sub stăpînirea austro-ungară.

Problemele culturale sînt abordate în publicistica din acest volum mai rar în comparaţie cu cea de la „Curierul de Iaşi” şi cu precădere cînd au contingenţe cu viaţa politică. Dezbaterea mai importantă pe teme culturale este prilejuită de reforma învăţămîntului. Eminescu se pronunţă în sprijinul învăţămîntului clasic şi pentru dezvoltarea învăţămîntului real, în concordanţă însă cu stadiul de dezvoltare al societăţii româneşti din vremea sa.

Eminescu face loc în coloanele cotidianului bucureştean la numeroase traduceri, îndeosebi din presa germană. Poetul nu este însă preocupat, ca la foaia ieşeană, să prezinte evenimentele internaţionale sistematic şi din cît mai multe ţări. Atenţia sa se îndreaptă spre Anglia, Germania şi Franţa. Poetul vedea în sistemul de guvernare din Anglia expresia democraţiei parlamentare, în cel din Germania expresia autorităţii de stat, iar în cel din Franţa expresia democraţiei liberale, ameninţată de anarhie. Sistemul de guvernare din ţara noastră este asociat frecvent celui din Franţa.

Orientarea lui Eminescu în politica externă are la bază teza, expusă şi în numeroase articole din epoca anterioară, potrivit căreia România, situată între trei imperii, se impunea să păzească cea mai strictă neutralitate. Politica aceasta o propune şi ţărilor din Balcani. Teza poetului privind crearea în această parte a Europei a unei zone „neutrale” este şi astăzi de cea mai mare actualitate.

Publicistica lui Eminescu din 1880 ne relevă ziaristul ce răspunde cu promptitudine la problemele vieţii cotidiene. Poetul reia discuţia asupra aceloraşi chestiuni, cum îi dicta desfăşurarea evenimentelor. Discursul critic se constituie într-un dialog permanent şi polemic cu un adversar care nu este numaidecît Partidul liberal şi reprezentanţii săi. Eminescu critică liberalismul românesc, cu demagogia, trăsătura sa dominantă, indiferent cine îl practică. Se explică de ce acordă mare atenţie criticilor împotriva liberalismului venite din sînul Partidului liberal şi respinge, în termeni fără echivoc, manifestaţiile demagogice din Partidul conservator. Independenţa de gîndire a poetului se impune să fie urmărită în acest context, ca şi orientarea politică ce-o dă, ca redactor-şef, cotidianului bucureştean. Complexă prin problematică şi modalităţi de abordare, publicistica din această perioadă este însufleţită de dragostea de ţară şi popor, ca întregul scris eminescian.

Publicistica lui Eminescu din perioada 1880-1881, cînd conduce ziarul „Timpul” ca redactor-şef, programată sa fie cuprinsă într-un singur volum, o tipărim în două, ca urmare a sporirii numărului articolelor. Investigaţiile în paginile cotidianului bucureştean au triplat numărul articolelor tipărite în ediţiile anterioare. Creşterea neprevăzută se datoreşte, pe de altă parte, integrării, la locurile respective, a traducerilor, cărora le destinasem iniţial ultimul volum al publicisticii eminesciene. Se alătură, la articolele identificate de noi, originale şi traduceri, textele din manuscrise. Traducerile nu sînt incluse în ediţiile anterioare, iar dintre textele din manuscrise se tipăresc puţine, în parte şi fragmentar. Periodizarea noastră, arbitrară ca orice operaţie de acest fel, se întemeiază totuşi pe date oferite de publicistica eminesciană. Publicistica lui Eminescu din această epocă se împarte, prin însăşi problematica sa, în două perioade distincte. Publicistica din prima perioadă se deschide cu comentarea Programului întocmit de Emanoil Costache Epureanu în februarie 1880 şi se încheie la sfîrşitul lui decembrie 1880. Publicistica din. perioada a doua, ce va fi cuprinsă în volumul următor, se deschide cu comentarea studiului lui T. Maiorescu, Despre situaţia politică a României, publicat în ultimele zile din decembrie 1880. Studiul reprezintă, în fond, cum se va vedea şi din comentariile lui Eminescu, un nou program al Partidului conservator, chemat să-l înlocuiască pe cel din februarie 1880. Perioada a doua se încheie la sfîrşitul lui decembrie 1881, o dată cu înlăturarea lui Eminescu de la conducerea cotidianului bucureştean. Intervin în timpul activităţii poetului ca redactor-şef, cum se desprinde de mai sus, evenimente politice importante şi ele marchează şi cele două perioade din această epocă a gazetăriei sale bucureştene.

 

  1. TEXTUL: CORPUS ŞI ORGANIZARE. Orînduirea textelor se face, ca şi în volumele anterioare, strict cronologic, cu includerea, la locurile respective, şi a traducerilor. Textele din manuscrise le tipărim în ordinea utilizării lor în publicistică, iar cînd asemenea indicaţii lipsesc, le facem loc în partea finală a acestei secţiuni, într-o succesiune ipotetică. Tipărim articolele cu titlurile date de Eminescu, iar cînd acestea lipsesc, cum se întîmplă în cele mai multe cazuri fiind vorba de editoriale, le intitulăm noi cu sintagma iniţială. Chiar dacă sintagma iniţială nu este revelatorie întotdeauna, reprezintă totuşi un titlu ce aparţine textului eminescian, Practicînd acest sistem evităm şi falsurile săvîrşite de editorii anteriori prin improvizarea de titluri ce induc în eroare. Însoţim textele şi în acest volum cu indicarea datei apariţiei, între altele şi pentru o mai uşoara urmărire a problemelor puse în discuţie.

 

  1. STABILIRE ŞI TRANSCRIERE. În stabilirea textului şi a variantelor cît şi în transcrierea lor, ne călăuzim după principiile enunţate în OPERE, VII (p. 47-69), cu completările din OPERE, IX (p. 55-56). Tipărim textele integral, după prima apariţie în „Timpul” şi după manuscrise, cînd le transcriem din caietele poetului. Reproducerile din alte publicaţii integrate de Eminescu în comentariile sale se tipăresc cu corp mai mic drept, iar traducerile din presa străină cu corp mai mic cursiv, spre a face distincţie între textul original şi reproduceri sau traduceri. Notele culese cu acelaşi corp de literă ca articolele aparţin poetului. Parantezele drepte [ ] marchează întregirile introduse de editor iar < > segmentele necontextuale, pe care editorul nu s-a crezut îndreptăţit să le elimine. Semnul […] indică omisiunile, ca urmare a deteriorării publicaţiilor respective, încît nu s-a putut restabili textul în întregimea sa.

 

  1. COMENTARIILE ŞI ANEXELE VOLUMULUI. Fiecare text este însoţit de comentarii care cuprind o secţiune bibliografică, unde consemnăm prima apariţie în „Timpul” şi facem menţiune dacă articolul este semnat. Indicăm locul ce-l ocupă în paginile cotidianului bucureştean (Editorial, Al doilea editorial, Din afară, Cronică dramatică), informaţii importante pentru cunoaşterea încadrării textului respectiv în dezbaterea cotidiană. Consemnăm, de asemenea, reproducerile în publicaţiile româneşti şi străine. Oferim în felul acesta şi o imagine asupra receptării publicisticii eminesciene de presa vremii. Facem menţiune, în sfîrşit, despre prima tipărire în volum, fără însă să trimitem şi la titlurile din ediţiile anterioare.

Comentariile cuprind, cu puţine excepţii, şi o a doua secţiune în care prezentăm probleme legate de textul respectiv şi dăm informaţii asupra ecoului stîrnit în presa românească, precum şi în cea germană şi franceză din ţară. Se situează pe primul loc „România liberă”, care comentează aproape toate articolele poetului şi dă extrase din ele. În atenţia noastră stă şi presa românilor din provinciile aflate atunci sub stăpîniri străine.

Eminescu face la „Timpul” publicistică cotidiană, care îl obligă să revină asupra aceloraşi probleme în suite de articole. Aspectul acesta priveşte îndeosebi articolele sale de politică internă. Expunem tezele principale acolo unde se pun mai întîi în discuţie şi la reluarea lor prezentăm numai chestiunile de istorie literară.

Eminescu semnează, cum am arătat şi în Lămuririle la volumul anterior, numai cîteva articole, pentru care facem menţiune, iar celelalte, pentru care nu facem o asemenea menţiune, apar fără semnătură. Articolele pentru care nu consemnăm apariţia în volum sau nu facem menţiune privind republicarea lor sînt identificate de noi şi se tipăresc prima dată în ediţia de faţă. În stabilirea paternităţii pornim de la articolele semnate, destul de puţine, şi de la manuscrise, în care se păstrează, în schimb, un bogat material reprezentînd fragmente în primă redactare, articole elaborate în întregime însă nepublicate, precum şi un mare număr de conspecte din diferite tratate, pe care le utilizează în demonstraţiile sale. Metoda de lucru a poetului permite, pe de altă parte, să stabilim relaţii între textele din manuscrise şi articolele din cotidianul bucureştean. Apelăm în această operaţie şi la expresiile tipice, însă numai în măsura în care se întîlnesc şi în manuscrise sau sînt folosite de poet pe întreaga întindere a publicisticii sale.

Pentru textele transcrise din caietele lui Eminescu indicăm manuscrisul şi paginile, iar cînd este cazul, prima publicare. Dăm informaţii despre aşezarea în pagină, grafie, menţiunile poetului, fie pentru indicarea stadiului de elaborare, fie pentru alte aspecte legate de textul din manuscrise.

Cotidianul bucureştean foloseşte datarea după calendarul iulian, ca de altfel cea mai mare parte a presei noastre din secolul trecut. Eminescu introduce, în unele perioade, şi datarea după calendarul gregorian. Respectăm datarea sau datările din ziar. Să mai precizăm că „Timpul” foloseşte, ca şi celelalte ziare româneşti ale vremii, datarea anticipativă cu o zi. De aici deosebirea între datarea exactă a editorialelor (Bucureşti, 14/26 martie, 1880, Bucureşti, 18/30 august 1880, Bucureşti, 28 octombrie/9 noiembrie 1880) şi cea anticipativă a numerelor respective (15 martie 1880, 19 august 1880, 29 octombrie 1880). Pentru publicaţiile străine, care folosesc datarea după calendarul gregorian, dăm în paranteze drepte şi datarea după calendarul iulian spre a evita confuziile în succesiunea evenimentelor.

Comentariile noastre au caracter orientativ şi informativ. Atragem atenţia, cum facem şi în Lămuririle la volumul anterior, că ele nu sînt destinate să se substituie studiului publicisticii eminesciene.

Volumul este prevăzut cu o listă a Siglelor publicaţiilor periodice, Bibliografia lucrărilor folosite în comentarii şi note, Indici şi o Listă a reproducerilor. Pentru Tabloul ediţiilor trimitem la OPERE, IX, p. 63 -75, cu completarea din Bibliografia la volumul anterior. Bibliografia generală a publicisticii eminesciene o tipărim în ultimul volum al acestei secţiuni.

 

  1. DIFICULTĂŢI. Eminescu îşi desfăşoară activitatea ziaristică între 17 februarie şi 31 decembrie 1880 exclusiv la „Timpul”, încît nu întîmpinăm dificultăţi în urmărirea scrisului său în mai multe publicaţii. Colecţia „Timpului” de la Academia Română pentru această perioadă, unică în ţară, este însă incompletă. Lipsesc numerele 56, 57 şi 58 din 9, 11 şi 12 martie, iar altele sînt grav deteriorate. Nu se păstrează în bibliotecile noastre în colecţii complete „Bacăul”, „Curierul”, „Democratul”, „Independenţa română”, „Luptătorul”, „Mişcarea naţională”, „Poşta”, „Ştafeta”, „Steaua României”, „Unirea”. Comentariile lui Eminescu asupra acestor publicaţii reprezintă texte de referinţă pentru istoricul presei româneşti.

Eminescu face trimiteri sau traduce din multe publicaţii străine. Bibliotecile noastre păstrează în fondurile lor numai cîteva din ele. Pentru publicaţiile străine au fost consultate fondurile din Biblioteca Naţională, Arhiva Parlamentului şi Biblioteca Universităţii din Viena. Am considerat util să introducem în Lista siglelor şi titlurile publicaţiilor străine care nu au fost văzute de noi.

 

SIGLELE PUBLICAŢIILOR PERIODICE

Siglele sînt preluate din Bibliografia Mihai Eminescu (1866-1970). Volumul I Opera, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1976, p. 15-20, din M. Eminescu, Opere VII. Proza literară, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1977, p. 72-74 şi Opere IX. Publicistică, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1980, p. 59-62. Pentru publicaţiile care nu figurează în aceste lucrări s-au întocmit sigle noi. Anii care însoţesc publicaţiile privesc perioada cercetată, care coincide, în multe cazuri, cu cea a apariţiei. Publicaţiile „Allgemeine Zeitung”, „Die Presse”, „Deutsche Zeitung”, „Fremden-Blatt”, „Grenzboten”, „Messager de Vienne”, „Neue freie Presse”, „Preussische Jahrbücher”, „Wiener Zeitung” au fost consultate în Biblioteca Naţională din Viena.

AAR    „Analele Academiei Române”, Bucureşti, 1870-1880

AAZ     „Allgemeine Zeitung”, Augsburg, 188O

ALA     „Adevărul literar şi artistic”, Bucureşti, 1929-1939

ANAR  „Anuarul armatei române”, Bucureşti, 1872-1880

ARG    „Argeş”, Piteşti, 1966 –

ASTRA            „Astra”, Braşov, 1966-

AT-B    „Ateneu”, Bacău, 1964-

BBC     „Berliner Boersen Courier”, Berlin, 1880

BME    „Buletinul Mihai Eminescu”, Cernăuţi, Piatra Neamţ, Rîmnicul Vîlcea, 1930-1944 BP            „Binele public”, Bucureşti, 1877-1880

BSC     „Biserica şi şcoala”, Arad, 1877- 1880

BTAG  „Bukarester Tagblatt”, Bucureşti, 1880

C-B2    „Contemporanul”, Bucureşti, 1946-

CFIG    „Curierul. Foaia intereselor generale” Iaşi, 1877-1880

CFIN    „Curierul financiar”, Bucureşti, 1877-1880

CI        „Curierul de Iaşi”, Iaşi, 1877-1880

CL       „Convorbiri literare”, Iaşi, 1868-1944

CL-1    „Convorbiri literare”, Iaşi, 1970-

CRO-1  „Cronica”, Iaşi, 1966-

DENA  „Democraţia naţională”, Bucureşti, 1879-1880

DERU  „Deutsche Rundschau”, Berlin, 1880

DPR     „Die Presse”, Viena, 1880

DREV  „Deutsche Revue”, Berlin, 1879-1880

DZ       „Deutsche Zeitung”, Viena, 1880

ECHINOX        „Echinox”, Cluj-Napoca, 1968-

F          „Familia”, Pesta, Oradea Mare, 1865-1880

F-2       „Familia”, Oradea, 1964-

FREM  „Fremden-Blatt”, Viena, 1880

GL       „Gazeta literară”, Bucureşti, 1954-1968

GRBOT            „Grenzboten”, Leipzig, 1880

GT       „Gazeta Transilvaniei”, Braşov, 1877-1880

IL         „Iaşul literar”, Iaşi, 1949-1970

INDB   „L’Indépendance belge”, Bruxelles, 1880

INDR-1            „L’Indépendance roumaine”, Bucureşti, 1880

JDEB   „Le Journal des débats”, Paris, 1880

KZEIT  „Kölnische Zeitung”, Köln, 1880

LIB      „Liberalul”, Iaşi, 1880

LL        „Limbă şi literatură”, Bucureşti, 1955-

LNO     „Le Nord”, Bruxelles, 1880

LUC-B „Luceafărul”, Bucureşti, 1958-

LUM    „Luminătoriul”, Timişoara, 1880 MANUSCRIPTUM „Manuscriptum”, Bucureşti 1970- MESV  „Messager de Vienne”, Viena, 1880

MINA  „Mişcarea naţională”, Iaşi, 1880

MO      „Monitorul oficial al României”, Bucureşti, 1880

NFP     „Neue freie Presse”, Viena, 1880

OBS     „Observatoriul”, Sibiu, 1880

ORIZ-T PEL PENA PJ

POP POST PRAL PRESA RAM-2 RDM RESB RESB-2 RF-2 RFR RITL RL RLIT-4 ROM SCILF ST STAF T

TEL TELR TEMPS TRANS -l TRCA TRIB-l ŢN

VA-TM VCOV VE VR -l VR-2 VRE WZ

„Orizont”, Timişoara, 1964-

„Pester Lloyd”, Budapesta, 1880

„Pester Napló”, Budapesta, 1880

„Preussische Jahrbücher”, Berlin, 1879- 1880

„Poporul”, Bucureşti, 1880

„Post”, Berlin, 1880

„Protocoalele şedinţelor Adunării legislative”, Bucureşti, 1863

„Presa”, Bucureşti, 1877-1880

„Ramuri”, Craiova, 1964-

„Revue des deux mondes”, Paris, 1880

„Războiul”, (Weiss), Bucureşti, 1880

„Războiul”, (Grandea), Bucureşti, 1880

„Revista de filozofie”, Bucureşti, 1964, 1972

„Revista Fundaţiilor Regale”, Bucureşti, 1934-1947

„Revista de istorie şi teorie literară”, Bucureşti, 1964 –

„România liberă”, Bucureşti, 1880

„România literară”, Bucureşti, 1964-

„Românul”, Bucureşti, 1877-1880

„Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor”, Bucureşti, 1952-1963

„Steaua”, Cluj-Napoca, 1954-

„Ştafeta”, Iaşi, 1880

„Timpul”, Bucureşti, 1876-1883

„Telegraful”, Bucureşti, 1880

„Telegraful român”, Sibiu, 1880

„Le Temps”, Paris, 1880

„Transilvania”, Sibiu, 1972-

„Trompeta Carpaţilor”, Bucureşti, 1869

„Tribuna”, Cluj-Napoca, 1957-

„Ţara noastră”, Sibiu, 1911

„Vatra”, Tîrgu Mureş, 1971-

„Vocea Covurluiului”, Galaţi, 1880

„Viaţa economică”, Bucureşti, 1964

„Viaţa românească”, Iaşi, Bucureşti, 1906-1916, 1920-1940, 1944- 1946

„Viaţa românească”, Bucureşti, 1948-

„Vremea”, Bucureşti, 1928- 1944

„Wiener Zeitung”, Viena, 1880

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *