RUINELE ARENDĂŞIEI – de Mihai Eminescu [10 februarie 1880]

O piesă al căreia interes consistă numai într-o intrigă complicată, unde scenele sunt tot atâtea sur prinderi neaşteptate, nenaturale, îngrămădite fără nici o legătură şi în care mi se deliniază nici un caracter, nu se susţine nici un sentiment nu ştiu dacă este bine aleasă pentru dezvoltarea tinerilor talente şi pentru satisfacerea unui public inteligent . Şi regret a o spune că, de ce vizităm mai mult Teatrul Naţional, ni se întăreşte convingerea că arta dramatică este la noi foarte înapoiată şi gustul publicului celui mare foarte puţin format, încât cea mai mare îngrijire, chiar a unei bune direcţiuni, î n ceea ce priveşte alegerea serioasă a pieselor şi distribuirea nemerită a rolurilor abia ar putea ajunge să atingă            cu voi să zic banaliceşte culmea artei dar oarecare grad de perfecţiune care ar scăpa-o de ridicol, să contribuiască astfel ca publicul să-şi formeze o părere despre teatru, care să nu aibă un atare caracter problematic. Dar, din contra, se continuă cu asemenea piese, nu se ţine seamă de viitorul talentelor, ci numai de surprinderea ţintită asupra mulţimei necompetinte şi suntem condamnaţi să vedem teatrul la noi într-o stare foarte puţin demnă dacă nu se vor lua alte măsuri.

De aceea nu ne putem hotărî a aduce măguliri deşarte direcţiunii.

… Dar să lăsăm acestea şi să notăm impresiile ce ne-au lăsat artiştii din piesa Ruinele moştenirei. Admir temperamentul cel foarte liniştit al d-şoarei Pătraşcu, care o fereşte de emoţiuni chiar în locurile cele mai desperate. Ea vorbeşte în mod egal, oricare ar fi înţelesul vorbelor şi situaţiunea momentului. Pe urmă are o manieră uniformă de a gestic ula cu mâna în orice împrejurare. Anume, ţine mâna apropiată de piept, o depărtează şi iar o apropie, repetând aceeaşi mişcare de la actul întâi până la fine. În scena dintre ea şi fiul generalului, unde ar trebui să izbucnească dispreţul unuia şi ura altu ia, ei se urăsc şi se despreţuiesc fără aprindere, fără violenţă. La finele actului al doilea, când servul lui Keronan [î]i spune unde se află copilul Luisei, cu toată graba şi bucuria infernală să pună mai iute mâna pe copil, zice: „vino    vino cu mine” cu atâta linişte şi atâta de domol încât nu trădează deloc nici graba, nici bucuria ce resimte. Are un joc de scenă foarte imperfect. Aşteaptă impasibilă până când [î]i vine rândul replicei următoare.

Caracterul esenţial al d-şoarei Popescu este o afectare exagerată şi o încredere neascunsă în talentul d-sale. Luând bine seama la jocul ei se vede răceala care provine din nepriceperea rolului şi lipsa de simţire, iar trăsătura de mai sus provine din ovaţiunile nemeritate ce le-a primit din partea prea indulgentului nostru public. Ea nu vorbeşte din abundanţa simţirii şi nu este stăpână pe voce sau, dacă este stăpână, nu are ce stăpâni. Vorba şi gesturile ei, între care nu ezistă nici o legătură firească, unite cu deplina neschimbare a trăsăturelor feţei, dove deşte că nu este pătrunsă de ceea ce zice că simte. Scena între dânsa şi George d’Esteve nu este nici înţeleasă, nici esprimată din partea d-lor. Replicele iuţi, înflăcărate, vorbele înecate de emoţiunea sentimentului, mişcările cele desperate, nimic, nimi c nu se vedea. Aceste le scriu pe când ascult pe Luisa. Tot ce spune ea e fără culoare şi el o ascultă cu multă şi vizibilă linişte, nu pare deloc emoţionat şi trimete din când în când publicului o privire în care se citeşte o perfectă indiferenţă. Glasul unei nenorocite ar trebui să fie jeluitor şi duios, ar trebui să răsfrângă în mii de chipuri suferinţa care o apasă şi o consumă. Glasul d-rei Popescu este din contra şi nu zice nimic prin el însuşi, şi ea acopere acest mare defect scoţând mereu batista ş i uscând nişte lacrime ce nu curg. Totul este recitat, studiat pe dinafară. Când ea fuge cu bucurie ca să-şi poată îmbrăţoşa copilul vine cuiva mai degrabă să râză decât să plângă.

Ne place jocul cel modest al d-rei Bârsescu, regretăm că nu se dă nici o în grijire de a o face să propăşească pe calea artei, căci face erorile cele mai elementare. Întâlnind pe marchizul de Monteclain îl întreabă dacă n-a văzut pe George. Dar nu pune semnul întrebărei. În alt loc, pândind o convorbire, ea ar trebui să ia o poziţ ie mai atentivă şi să ştie că în asemenea împrejurări nu se mişcă mâna la piept şi iar înainte obiceiul artiştilor noştri. În scena când tatăl o învinovăţeşte de necinstire nici ea nici el nu sunt la înălţimea situaţiunei. Scena gingaşe între Lucia şi Lu isa este interpretată mediocru când fratele ei cu minţele pierdute voieşte să meargă la moarte, ea ar trebui să împreune mânele şi să-l implore cu mai multă căldură.

D. Manolescu joacă cu prea multă solemnitate, se suie pe coturnul tragic chiar când nu e v orba d-a înfăţoşa caractere înalte, pasiuni adânci, aşa de mult păstrează manierile convenţionale încât în cea mai mare emoţiune nu uită unde şi-a lăsat pălăria şi mănuşele. Răul este că i se dau nişte roluri pentru care nu are poate predispoziţie naturală . Ca amorez, nu are destulă gingăşie, pentru caractere înalte, nu destulă adâncime. D-sa copiază mersul şi mişcările artiştilor celor mari, mai cu seamă a lui Rossi, fără să fie cu alegere şi tact, cum şi când să facă întrebuinţare din ele. Aşa de ezemplu nu simte cât e de ridicol a păşi ca Othello când joacă pe George d’Esteve, mai ales când nu e deplin stăpân nici măcar pe acest din urmă rol.

D-nul Fraivalt juca pe bătrânul general. Însă de multe ori uita de bătrâneţele sale şi gesticula cu cârja, pe care trebuia să se sprijine, cu toată îndemânarea unui tinerel. De altminteri vocea dezminţea etatea generalului. Se înţelege că iritarea şi violenţa dă omului o putere juvenilă extraordinară, dar cu toate aceste, în toate împrejurările de emoţiune, am trebui să recunoaştem pe gârbovitul bătrân. Să nu crează că d-sa îşi pierde minţele în momente de aceste. Când aude că fiica lui era singură la braţ cu marchizul, vocea, mişcarea şi figura d-sale nu arată că aceasta îl surprinde şi-i inspiră o cumplită bănuială. De asemenea în actul al 5-lea, când îşi deplânge soarta, nu-l credem.

D. Velescu are statură, are voce, are pornire, însă aceste toate nu ne par a fi în proporţie cu talentul pe care-l dezvoltă şi cu cunoştinţele sale dramatice. D-sa este acelaşi şi iar ac elaşi în oricare rol. În Keronan a avut un joc foarte greu şi, putem zice, aceasta-i întrecea puterile. Suntem în drept a spune aceasta, amintind ultimele acte în cari, cu toată lăudabila silinţă ce a pus, s-a obosit foarte mult, fără să ne atingă atât de adânc precum ar fi voit poate; d. Hagiescu înţelege rolul ce i se încredinţează şi-l studiază asemenea, însă, nedându-i-se roluri cari să se potrivească pe deplin cu înzestrarea sa naturală, e împiedicat de a se identifica în roluri nepotrivite. De multe ori bătrânul soldat a produs efecte comice când nu era intenţiunea autorului. Aşa, când toţi stau pe malul înalt şi pe punte, plini de groază şi emoţiune, zăresc pe Luisa, sergentul strigă „vino, vino la noi”, publicul bufneşte de râs.

Se înţelege ca de era altul cu o voce mai puţin comică vorbele aceste nu ar fi distrat publicul.

D. Mateescu a jucat cu mult efect, însă aceasta nu vrea să zică că d-sa a conceput rolul său în mod adecuat cu intenţiile autorului. Purnic este un servitor simplu şi nesocotit. D ar vorbele d-lui Mateescu erau însoţite de un aer aşa de semnificativ şi de un gest aşa de îndemânatic şi uşor încât ai fi jurat că Purnic face pe prostu fără a fi. Am observat însă că d-sa a fost aplaudat chiar de unii membri din comitetul teatral. Desigur acestea priveau dispunerea lui comică şi nu fidelitatea cu care pătrunsese rolul. Scena de ameninţare între d. Ilagiescu şi Mateescu a fost foarte bine ezecutată.

Cu multă părere de rău constatăm că oamenii cari dau direcţiunea teatrului nostru nu au ins tructul cuvenit şi poate nici esperienţa cuvenită de-a întrebuinţa talente într-adevăr pronunţate, precum sunt aceste două din urmă, numai în roluri ce se potrivesc pe deplin cu natura lor, ba de-a le crea chiar un capital de roluri, un repertoriu, potrivit nu atâta cu necesităţile de senzaţie a publicului celui mare pre cât cu necesităţile de dezvoltare a talentelor tinere.

Mai fericit decât tinerimea artistică de astăzi a fost bătrânul Millo, care-a jucat totdeuna ceea ce i-a convenit lui şi s-a dezvoltat astfel în linia dreaptă, pe când talentele tinere sunt adeseori silite, contra predispoziţiilor lor naturale, să umble pe cotiturile unor roluri nepotrivite cu ele, ceea ce nu se poate întâmpla decât în detrimentul lor.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *