[„PRESA ESTE PE DEPLIN LIBERĂ…”] – de Mihai Eminescu [23 decembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Presa este pe deplin liberă în ţară la noi şi nici nu credem că o mărginire a acestei libertăţi ar fi vrun folos. E adevărat că în nici o parte a lumii presa nu este întemeiată spre a spune adevărul. După experienţele făcute de zeci de ani încoace s-a putut vedea că presa politică din toată lumea e mai mult un organ al patimilor politice decât al adevărului. Despre relele economice produse prin acest soi de întreprinderi nu mai vorbim. Nu există întreprindere cât de hazardată, cât de calculată pe uşurinţa publicului şi pe voinţa de a-i esploata nerozia care să nu fi fost susţinută adesea de presa de toate culorile şi, când ne-aducem aminte de concesia Stroussberg şi de susţinerea vie a acestei afaceri premeditat putrede din partea „Românului” şi a altor gazete din vremea aceea, când ne aducem aminte cum foaia principală a partidului liberal, a d-lui Brătianu şi Rosetti, a trecut drept prim Bucureşti în coloanele sale o reclamă a Creditului Mobiliar, putem constata lesne că numai în rare cazuri este chip de-a prezerva acest instrument de acţiune politică de venalitate.

Nu vorbim aci de personalităţi. Desigur există personalităţi oneste în această breaslă, dar ele sunt aşa pentru că aşa le-a făcut Dumnezeu. Industria gazetăriei în sine e expusă unor primejdii morale de cari publicistul cutare ori cutare scapă, de cari publicistica nu poate scăpa.

Cu toate acestea există o garanţie în contra acestor neajunsuri şi o garanţie puternică. Aceasta consistă în faptul că îndărătul unei întreprinderi ziaristice stă un grup de personalităţi politice cari au până la un grad oarecare responsabilitatea întreprinderei. În acest grup se vor afla totdauna oameni de un caracter cu desăvârşire corect, cari vor şti să împiedece ca în numele lor să se debiteze cutare reclamă ori cutare insinuaţiune. De aceea e şi practic de-a nu ţinea seamă decât de opiniile acele ale publicisticei cari sunt acoperite de o responsabilitate certă şi e cu totul infructuos de-a discuta cu oameni ori cu ziare cari nu au absolut nici o responsabilitate.

Cu toate acestea în Bucureşti apar o sumă de foi, fie în limba română, fie mai cu seamă în limbi străine, cari discută cu toată vehemenţa limbajului opinii a căror responsabilitate nu e reprezentată prin nimeni sau prin nume atât de obscure încât sunt echivalente cu anonimul şi cu nimenea. Prezinte un om politic ideile sale în mod cât de clar şi de sincer, X sau Y, oameni ce nu reprezintă pe nimenea şi nimic, uzează de libertatea presei pentru a întortochea şi falsifica ideile omului public, [î]i substituie intenţii pe cari nu le-a avut niciodată, [î]l iau în răspăr, şi iată omul devine, în mâna speciei animal scribax, ba vândut străinilor, ba spion al cutării puteri, ba una, ba alta.

Acest lucru are mari neajunsuri.

Noi suntem aproape siguri că tocmai organe de acele cari au epilepsia denunţărilor şi cari cu uşurinţă aruncă epitetul de „trădător al intereselor ţării” unor oameni pe cari adversarii lor politici şi cu răspundere nu îndrăznesc a-i acuza în asemenea chip sunt organele de provocaţiune şi de turburare încurajate de străinătate în ţara noastră. dacă vrei să ştii cine stă îndărătul lor, dacă vrei să ai responsabilitatea pipăită a cuiva, fie bărbat politic, fie grup de bărbaţi politici, pe cari să-i izolezi logic în cercul lor de idei şi să discuţi cu ei, să-i constrângi, prin apel la demnitatea şi trecutul lor, ca să ţină linia dreaptă a discuţiei şi să nu spuie neadevăruri patente, nu dai de nimenea pe care să poţi pune mâna. Vrun nume obscur ţi se prezintă, ale cărui opinii pot fi preţioase pentru el însuşi, dar de cari ţara nici nu a întrebat, nici va întreba vrodinioară.

Foaia cutare, redijată de d-nul X, aruncă cutărui om de stat epitetul de trădător.

– Bunătatea d-tale, d-le X, dar cine te ‘ntreabă ce opinie ai despre cutare? Opinia aceasta poate fi preţioasă în sine, dar prin ea însăşi nu are absolut nici o valoare. Acoperită de responsabilitatea politică a unor oameni publici ar deveni discutabilă, dar aşa? Cine vrea, cine crede practic a discuta cu oricine insanităţi politice şi stilistice, a polemiza cu oameni cari nu au nici o răspundere în privirea celor ce zic, a căror vorbe nu numără?

Cât de practică şi de ce efect imediat e stabilirea unei asemenea responsabilităţi am văzut în două cazuri. Cu numele deschis prinţul Grigorie M. Sturza a luat ideile partidului democratic naţional sub scutul său cavaleresc. Izolat pe terenul luptei şi atacat cu cele mai drepte arme, combătut cu termeni cuviincioşi, potriviţi persoanei şi trecutului său, prinţul s-a convins că pentru moment lupta sa era sterilă şi „Democraţia naţională” a încetat. „Presa”, în altă ordine de ideei, se făcuse vinovată de cele mai grave inconsecuenţe politice. Izolată ca într-un cerc de fier înlăuntrul propriilor ei contraziceri, ea a fost constrânsă a se convinge că existenţa ei era o contrazicere în sine însăşi, a fost dusă ad absurdum şi, nimeni nemaivoind a acoperi ceea ce era logiceşte absurd cu numele său, organul Centrului a încetat deodată cu Centrul.

Faţă cu foi însă ce nu sunt acoperite de responsabilitatea nimărui lupta e imposibilă. O asemenea foaie zice azi una, mâne contrariul, şi nu există nimeni pe care sa ‘l poţi obliga de-a se ţine de vorbă. Terenul e cu totul mlăştinos, piciorul se cufundă la orice pas, de aceea e mai bine de a nu ţinea deloc seamă de ele. Dar existenţa şi înmulţirea unei asemenea ramure publicistice cată a se considera ca un fenomen foarte întristător în viaţa publică.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.