Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Românii în cestiune se numesc pe ei înşişi „rumâni”, căci, ca şi locuitorii celui mai tânăr regat european, ei deduc originea lor în linie directă de la romani, deşi e cam dovedit că strămoşii lor au fost în cea mai mare parte autohtoni romanizaţi cari au primit limba cuceritorilor. Grecii ‘i numesc în bătaie de joc cuţovlahi (români şchiopi), slavii le zic ţinţari, pentru că pronunţă pe cinci (5) al românilor dunăreni ca ţinţi.
Cu tot amestecul cu diferitele rase străine ce-i încunjură, tipul ţinţarului e foarte caracteristic. În genere înrudirea apropiată cu dacoromânii nu se poate contesta. Craniul bine format, pieliţa brună, tăietura feţei determinată, ochii negri, cu espresia lor de inteligenţă şi energie, coloarea închisă a părului şi frumuseţea femeilor sunt comune amânduror ramurelor. Şi în străinătate ţinţarul păstrează portul său, asemănător cu al albanezului, cămaşa cu cute până ‘n genunchi, tunica galbenă deschisă, cu mânici înguste lucrate cu găitane negre, peste aceasta un pieptar cu jumătăţi de mâneci şi cu guler mare, brâu roşu, fes asemenea, iar în picioare opinci în forma sandalelor. Negustorii au un port amestecat turco – europienesc.
Românii macedoneni se ţin de biserica ortodoxă însă liturghia se citeşte româneşte. Pentru a-şi păstra acest drept, colonia macedoromână din Pesta au sacrificat mari sume într-un proces în contra comunităţii greceşti de acolo, cu care aveau o biserică în comun, până ce împăratul Francisc le-a recunoscut acest drept printr-o încheiere olografă.
Afară de idiomul lor propriu, aproape identic cu cel românesc, ei îşi însuşesc limbile popoarelor în mijlocul cărora trăiesc. În Macedonia românul vorbeşte şi greceşte, care limbă, adoptată fiind în scriere şi în negoţ, au suplantat în multe părţi pe cea autohtonă. Astfel lângă Arta superioară, mai cu seamă în partea de nord – vest a regatului elin.
Albanezul îl numeşte pe român cioban, căci majoritatea românilor locuitori în Albania de nord şi de sud e păstorească şi pururea în migraţiune. În timpul verei mai nu rămâne suflet de om pentru păzirea caselor neîncuiate, a căror prădare ar şi fi cam ingrată. Satele bine construite se populează abia în noiemvrie, când nomazii se-ntorc de la munte cu turmele, pentru a se coborî în şesurile mai călduroase şi când se-ntorc din depărtata, străinătate părinţii de familie cu săcuşorul de bani pe cari i-au câştigat ca cârciumari pe drumurile mari ale Bulgariei, ca argintari şi fabricanţi de arme, ca zidari, croitori, blănari ş.a.m.d.: căci românul e căutat, fiind cu minte, harnic şi sobru, şi câstigă în genere mai mulţi bani decât [î ]i trebuie familiei lui.
Înainte se admitea despre macedoromâni că sunt numai păstori şi băcani ; marea lor înclinaţiune pentru industria de arte şi talentul lor pentru arhitectură nu se releva, deşi, abstracţie făcând de Constantinopol, Atena şi Belgrad, ei şi bulgarii sunt singurii arhitecţi în triunghiul iliric. E în adevăr de mirare cum aceşti munteni primitivi, cari abia ştiu mânui creionul, rezolvă numai cu ajutorul isteţiei şi a talentului lor înnăscut cele mai grele probleme arhitectonice, precum clădirea de poduri cu mai multe arcuri, cupole de biserici ş.a. E drept că nu putem aplica acestor opere arhitectonice cea mai strictă măsură critică în privirea purităţii stilului, cu toate acestea unele din ele, precum biserica cu cinci cupole din Semendria în Sârbia, se pot compara prea bine cu clădirile multor ingineri sârbo – germani cari au studiat în institute tecnice; ba sunt cu mult superioare acestora când ţinem seamă că unica şcoală a românului sunt cunoştinţele transmise din tată în fiu şi când considerăm uneltele primitive cu cari lucrează.
În genere românul e arhitect, zidar, tâmplar ş.a. într-o persoană. Afară de părţile de metal aduse din străinătate, el clădeşte singur întreaga zidire.
Asemenea se bucură de un renume meritat ca argintar şi cizelor: frumoasele lucruri de filigran cari-n expoziţia de la Viena escitau cu drept cuvânt admirare în despărţâmântul turcesc erau lucrate de macedoromâni.
Cuminţia înnăscută, putem zice viclenia sa, [î ]l fac propriu pentru a fi mediator între negoţul din Orient şi cel din Occident; macedoromânul ţine în mânele lui comerţul continental al Turciei într-un mod tot atât de monopolist precum grecii şi armenii ţin comerţul ţărmurilor mării. Multe firme macedoromâne stau în legătură directă cu cele dendâi pieţe de fabricaţiune europeană.
Fără cuvânt i s-ar imputa macedoromânului că n-are sentiment naţional; e din contra de mirare cum, risipiţi în oaze între neamuri cu-n mare trecut istoric şi cu-n viitor promiţător, ei n-au fost demult absorbiţi de aceste neamuri.
Macedoromânul se arată în această privire aproape atât de tenace ca evreul; o tenacitate care câştigă şi mai mult relief când ţinem seamă că nu-i despart piedeci religioase de vecinii lor.
Deşi în prima linie macedoromânul gândeşte la folosul lui, totuşi el împărtăşeşte ura contra regimului turcesc comună tuturor popoarelor creştine din Turcia. Astfel istoria luptei de eliberare a Serbiei îl măreşte pe voievodul macedoromân Iancu, care a condus adeseori pe sârbii din Craina la victorie în contra musulmanilor; un curaj plin de sacrificii au dovedit macedoromânii şi cu ocazia răscoalei sârbeşti de la 1862 în Belgrad.
Cu puţini ani înainte orăşenii macedoromâni aveau simpatii pentru Grecia, de la care-şi aşteptau eliberarea şi cu care voiau să fie uniţi. Fiece macedoromân cult vorbeşte fluent greceşte, deci, trimiţându-şi copiii la şcoalele superioare din Atena, ei erau crescuţi în idei panelenice şi, întorşi acasă, făceau cu zel propagandă pentru aceste idei. Deci a trebuit să ne surprinză ştirea că românii s-ar fi lepădat pe neaşteptate de greci şi au declarat Porţii supunerea lor leală în mod demonstrativ. dacă mişcarea nu se mărgineşte numai la câţiva politiciani, ci e în adevăr mai adâncă, atunci i-au succes poate agitaţiunii din Bucureşti de-a trezi în depărtaţii macedoromâni conştiinţa că sunt de un neam cu românii dunăreni şi hotărârea de a-şi păstra mai energic naţionalitatea.
În ce măsură se va fi ivit sciziunea nu ştim; destul că în moştenirea tesalo – epirotică care i se va ceda Greciei aceasta va afla în macedoromâni folositoare elemente de cultură şi, dacă-i va trata cu bunăvoinţă, poate şi buni cetăţeni.
În orice caz nu trebuie să se uite în Pireu cât de mult elenismul a avut a mulţumi patriotismului macedoromânilor în timpul războiului de eliberare, cât de mari merite şi-au câştigat în acel timp chiar numai o singură familie macedoromână. Românul Sina înfiinţă comunitatea greacă din Viena şi făcu colecte pentru insurecţiunea grecească, lucru la care se cerea mult curaj pe când trăia Metternich, care-o numea „cea mai nedemnă rebeliune ce-a luminat-o vreodată soarele”. Ce-a făcut fiul său, răposatul ambasador grecesc Sina, pentru ridicarea artelor şi ştiinţei în Atena prin clădiri şi donaţiuni măreţe, e încă în amintirea tuturor.
Grecia actuală numără puţini români în partea superioară a râului Aspropotamos ; masa lor principală, ocupată cu cultura vitelor, e aşezată mai la nord de acest râu pe o fâşie de pământ ce cuprinde poalele de sud ale Pindului şi ajunge pân’la Castoria, îngrămădită între greci, bulgari şi albaneji. Oaze româneşti mai mari se află în şesul Musakia, în ţinuturile Berat, Pekin, Elbassan şi Cavaia, colonii însă se află aproape în toate oraşele tesalo – albanezo – macedonice ; elita negustorilor acestor oraşe e de naţionalitate română.
În Tracia românii sunt în mici oaze lângă Rodope, la Perchtera, Talar-bazargic ş.a.m.d., în Istria austriacă sunt între Monte-maggiore şi lacul Cespiti ; în Bosnia la Sovig lângă Tusla ; împrăştiaţi însă se află în toate emporiile, în Panciova, Belgrad, Semlin, Neoplanta, Pesta, Viena ş.a.m.d.
E greu de-a determina numărul macedoromânilor, căci stă rău statistica în Turcia. Poucqueville crede că în Grecia sunt
11 000, în partea Pindului 70000, Leake numără 500 de sate româneşti numai în Epir, Tesalia şi Macedonia.
Numărul total al macedoromânilor, după datele mele, care se vor, fi apropiind de adevăr, e cred de 500000 do suflete, adică 1/15 a totalităţii poporului românesc, numărând, pe toţi din triunghiul iliric şi pe cei împrăştiaţi prin Austria.
E interesant a constata că dacoromânii, pe unde trăiesc între rase străine, câştigă mereu teren în socoteala vecinilor lor, pe când fraţii lor macedoneni pierd, mai cu seamă în secolul nostru, prin grecizare, un proces care va înceta poate în urma deşteptării conştiinţei lor naţionale.
Daca macedoromânii ar fi atât de numeroşi ca bulgarii sau ca grecii măcar, ieşirea lor din pasivitatea de pân – acuma n-ar rămânea, fără influenţă asupra cartei viitoare a Europei orientale. Dar, numeric slabi, ei vor fi, cu toate calităţile escelente, o figură de eşec secundară în mâna diplomaţilor speculativi, pentru ca din când în când să fie opuşi planurilor de întindere ale grecilor şi ale bulgarilor.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII