Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Era un obicei înainte ca Domnul, în ajunul de a se urca pe tron, să se închiză în zidurile unei vechi mănăstiri şi să treacă, într-o reflecţie de zile întregi, în revistă trecutul ţării şi al strămoşilor, ca, faţă cu zgomotul asurzitor al actualităţii, să-şi deschiză urechea sufletească în linişte şi în tăcere legendei trecutului. Există încă în manuscris o carte românească numită Ceasornicul Domnilor care cuprinde în mai multe volume atât înfăţişări din viaţa trecutului cât şi norme de virtute şi înţelepciune. Era grea în adevăr sarcina unui Domn în zilele vechi, care împreuna în el adeseori toată răspunderea şi toată suveranitatea naţională, şi ei erau prea buni creştini şi prea buni patrioţi pentru ca mărimea misiunii lor pe pământ să nu le atingă sufletul într-un chip dureros.
Astăzi naţiunile şi-au reluat suveranitatea, demosul cu clasele lui diferite, cu grupurile lui de interese determină viaţa publică; suveranul e mai mult un regulator al mecanismului statului, nu un suprem element de control.
Demosul este însă adeseori un suveran nestatornic, inesperient, lesne crezător ; preocupaţiuni zilnice şi absorbirea vieţii lui într-un vecinic prezent, negândirea lui nici la trecut, nici la viitor, lesniciunea de a-i distrage atenţia prin serbări publice, prin întreprinderi hazardate, prin expediente factice, îl fac adesea impropriu de a gândi mai adânc asupra unei cestiuni de interes public, îl fac accesibil pentru fraza mare şi surd pentru adevăr. De aceea e bine dacă ochi sobri, cari disting măreţia înscenării de însuşi fondul piesei ce se joacă, [î ]i atrag atenţia asupra acestui din urmă, pe când simţurile lui sunt uimite de partea decorativă a vieţii publice.
Daca dar, în ajunul frumoasei serbări de încoronare, lăsăm tonul polemic de o parte, totuşi lucrurile ce ne vin în minte nu este partea decorativă cu care se încheie era de la 1859 şi până astăzi, ci fondul acestei ere.
Nu trebuie să ne scape din vedere, zice d. Aurelian în scrierea Ţara noastră, că de la 1859, adecă de când am intrat într-o eră, nouă politică şi socială, cheltuielile şi veniturile s-au urcat într-un mod foarte simţitor; în adevăr veniturile statului erau de 29 388 512 lei în anul 1859, iar în anul 1876 se urcaseră la 90 354 614 lei, prin urmare se întreiseră. Cheltuielile în 1859 se suiau la 29 911 844, iar în 1876 ajunseseră la suma de 110 423 904 lei, adecă se împătriseră. În acelaşi interval datoria statului s-a sporit cu una sută şasezeci şi şase de ori; şi-n adevăr în 1859 statul datorea 2820 117 lei, iar în 1876 suma datorită se suie la 468 677 730.
Astăzi datoria publică e şi mai mare, cheltuielile şi mai mari. Acestea au crescut în cei din urmă cinci ani cu 34 la sută.
Cifrele au avantajul de a prezenta scheletul unei situaţiuni. Oricât de seducătoare ar fi hainele ce se aruncă asupra lui, cu oricâte vorbe mari am îmbrobodi adevărul, în faţa unui schelet de cifre ni se ia albeaţa de pe ochi şi vedem că partea decorativă ascunde foarte rău ruina societăţii române.
Daca am considera lanţul de cauze cari preced sau lucrează paralel cu acest trist rezultat final, tabloul nostru ar primi colorile triste ale decreşterii populaţiei din cauza mizeriei şi demoralizării, ale stingerii meseriilor indigene şi suplantării lor prin produse străine, a decăderii calităţilor fizice şi intelectuale ale rasei române chiar. Pe de altă parte am trebui să arătăm cum ţara noastră străveche nu mai e patrie, ci un otel mare, în care un milion de străini din câteşipatru unghiurile lumei îşi dă rendez-vous.
Iată ceea ce, în faţa marelui aparat al proclamării Independenţei şi a tuturor succeselor formale cu care se împăunează atât de mult oamenii dirigenţi, ne strânge inima cu adevărată durere.
Am voi în adevăr ca serbarea ce se pregăteşte să trezească în inima oamenilor noştri de stat sentimentul adevărului, ca o pornire mai generoasă să pătrunză inima lor, ca să se convingă că numai partea decorativă a vieţii publice nu e suficientă pentru a pune capăt suferinţelor reale ale unui popor. O dorim aceasta, fără a o spera. Tonul ce-l ţin foile guvernamentale, credinţa oarbă căreia vor să-i dea naştere, că ţara merge foarte bine în toate, ne face din contra a crede că nicicând nepăsarea pentru binele comun şi pentru soarta populaţiunilor producătoare a acestei ţări nu a fost mai mare.
Nu invidiem pe nimenea pentru succesele lui diplomatice şi politice, buni bucuroşi le acordăm oamenilor de la putere închipuirea mare ce şi-or fi făcând despre ei înşii în asemenea zile. Crează-se mari, crează-se genii politice menite a determina sorţile Europei; dar prin tămâia ce şi-o aprind ei singuri, împreună cu mulţimea lesne crezătoare, aibă şi adevărul partea lui, o parte mică, neînsemnată, nebăgată în seamă de zgomotul muzicei şi de lumina făcliilor, de strigătele de bucurie, dar o parte esenţială şi salutară. Adesea manifestările intensive de bucurie lasă în suflete un gol neînţeles, momente în care omul îşi simte izolarea şi nimicnicia. În acele momente, adevărul bată cu degetul la poarta conştiinţelor ce au răspunderea stării de lucruri şi arăte-le calea adevăratei mântuiri.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII