„Românul” înşiră cu înlesnire îmbunătăţirile pe hârtie pe cari guvernul liberal le-a decretat în favorul ţăranilor. Nu-i luăm această plăcere. În loc de-a aplica pur şi simplu texte de legi existente, au creat legi nouă pentru a stipula neînstrăinarea pământurilor ţărăneşti, trecută până şi-n Constituţie, şi împroprietărirea însurăţeilor, cuprinsă asemenea în legea primitivă. Nu ne-am opus la această substituţie, la acest nou cachet dat unor legiuiri pe cari dumnealor înşii nu le aplicaseră decât din momentul în care li s-a părut practic.
Dar de altceva e vorba.
Aceste pretinse reforme, reîmprospătări a unor legi existente, îndreptat-au starea ţăranului îndeosebi, a ţării în genere? Nu. Scoaterile în vânzare a chiar persoanelor, necum a vitelor şi a instrumentelor de muncă, dovedeşte că aceste reforme n-au folosit nimic, pentru că nu sunt făcute decât de ochii lumii. A da c-o mână, a lua întreit cu cealaltă nu va să zică a face cuiva bine. Paralel cu aceste pretinse îmbunătăţiri s-au atomizat din nou ţara în comune mici, din mari ce erau. În locul unui primar sunt azi trei, încât s-au întreit numărul personalului plătit din bugetul comunal, deci s-au întreit fără nici un folos cheltuielele, numai pentru a hrăni nouă păture de absolvenţi a patru clase primare. În acelaşi timp bugetul cheltuielelor statului s-au sporit cu 40%. Funcţiile dependente de ministerii s-au [î]ndoit. Atârnarea acestora de autorităţile supreme e atât de mare încât, pân-la ajutorul de scriitor, li se poate comanda acestor zeci de mii de oameni voinţa puternicilor zilei.
Cu ce s-au ales deci populaţiunile daca, paralel cu orice îmbunătăţire, se introduce o cauză permanentă şi mai grea de înrăutăţire şi de mizerie? Cu nimic fără îndoială, precum o dovedesc procedările zilnice ale administraţiei şi fiscului, precum o dovedeşte emigrarea oamenilor din ţara noastră – până chiar şi din pustia Dobroge.
Pururea se zice: „Conservatorii n-au făcut nimic”. Chiar aşa fie. A nu face nimic e mai bine decât a face rău. Ceea ce-au făcut însă conservatorii ştim bine. Ei au avut sarcina ingrată şi odioasă a impune dări pentru a plăti anuităţile Stroussberg şi datoriile flotante moştenite: au avut asemenea rolul ingrat de-a privi la ruina crescândă a populaţiunilor, în neputinţă de-a dezrădăcina rele adânci şi organice introduse în ţară de liberalism în genere, de guvernele oricât de scurte ale roşiilor îndeosebi.
Nu ne facem nici o iluzie în privirea aceasta. Evoluţiunea ideilor conservatoare e împiedecată prin căderea societăţii. Spre a conduce statul după idei conservatoare, s-ar cere o altă generaţie decât cea actuală, compusă din aspiranţi la funcţii; s-ar cere o biserică puternică c-o înrâurire permanentă şi determinată asupra creşterii şi a tăriei de caracter a oamenilor; s-ar cere gratuitatea demnităţilor publice; s-ar cere o monarhie cu mai multe tradiţii, c-un cuvânt ceea ce în România nu mai e de la 1700 încoace. Improvizaţia actuală nu mai e un stat organic; e o adunătură.
Daca liberalismul pretinde a fi introdus toate reformele în ţară, [î]i concedem bucuros paternitarea aceasta. Conservatorii pot fi învinovăţiţi însă că rezultatul acelor reforme e rău în toate?
Să zicem că liberalismului i se datoreşte împroprietărirea. Cine nu ştie că această reformă – departe de-a îmbogăţi pe ţăran, departe de a-l face mai neatârnat – i-au îngreuiat sarcinele. Cele douăsprezece zile pe an datorite pentru pământ şi păşune s-au înmulţit azi într-atâta încât o lege anume trebuie să stipuleze că două zile pe săptămână i se rezervă lui.
Să zicem că tot liberalismului i se datoreşte guvernul parlamentar. Ce-au devenit însă acest Parlament decât o unealtă pentru a spori, pentru a încinci şi a înşesi cheltuielele în douăzeci de ani, pentru a contracta datorii în disproporţie absolută cu puterea de producere a ţării, pentru a urca zilnic dările către stat, cătră judeţe, cătră comune? O unealtă în care cavalerii de industrie, prin speculaţiuni asupra tranzacţiilor statului, devin milionari, o adunare de oameni în cea mai mare parte imorali şi cinici, compusă de tot ce noul Bizanţ a putut produce mai pornoscop şi mai venal?
Să zicem că tot liberalismul a introdus învăţământul.
S-au decretat într-o zi înfiinţarea a mii de şcoale în toate comunele rurale. A doua zi s-a recrutat învăţătorii din băieţi de prăvălie ce nu ştiau scrie şi citi şi s-au umplut comunele c-un corp didactic improvizat din senin.
Cum s-au înfiinţat şcoalele secundare? S-au decretat asemenea ridicarea lor, s-au luat absolvenţi de liceu cu cunoştinţe filologice şi exacte elementare, s-au improvizat din ei un corp didactic care, în parte, stă până azi pe picior de război cu gramatica românească, necum cu alta, şi iată că ne trezim c-o generaţie de tineri crescută sub auspiciile unei ignoranţe patente.
Universităţile s-au înfiinţat în acelaşi chip. Buni profesori de liceu s-au prefăcut în mediocri profesori de universitate.
Să zicem că liberalismului i se datoreşte autonomia comunală. S-a întins o reţea întreagă administrativă şi fiscală asupra ţării, c-un personal care nu era deloc pregătit pentru misiunea ce i se ‘ncredinţa. O generaţie de oameni cari ar fi putut deveni folositori s-au distras de la orice ocupaţiune serioasă şi s-au aruncat în viaţa publică a statului. Legi peste legi, regulamente peste regulamente se traduceau din franţuzeşte, încât numai cele privitoare la comunele rurale, adunate de Epureanu, formează un volum de-o mie şi mai bine de pagine. Tot vravul acesta de legi era să se aplice de primari ce nu ştiau citi, de notari cari abia ţineau condeiul în mână.
Daca toate acestea s-ar fi petrecut gratis ne-ar fi părut rău de colosala risipă de puteri vii în decursul atâtor ani; dar, din nenorocire, toate ţineau bani. Tot personalul acesta imens de oameni ignoranţi şi stricaţi e plătit din bugetul comunei, al judeţului, al statului. Astfel s-a înmulţit, într-o disproporţie strigătoare la ceriu, numărul oamenilor trăitori din buget, numărul celor improductivi.
Daca în sfârşit se vor realiza şi cele din urmă propuneri de reformă ale d-lui C. A. Rosetti – eligibilitatea magistraturii şi schimbarea legii electorale – efectele vor fi, dacă se poate, şi mai dezastroase. Închipuiască-şi cineva o justiţie aleasă de agenţii electorali ai guvernului, un Parlament în care, prin desfiinţarea de fapt a colegiului I şi II, ar intra numai partizani ai guvernului! Iată absolutismul, cel mai rău absolutism din toate. Nu absolutismul monarhic, în care interesele dinastiei şi ale Coroanei sunt pân-la un grad oarecare o garanţie pentru interesele populaţiunilor, ci absolutismul unei coterii fără trecut şi fără viitor, dominată de lăcomia câştigului fără muncă, de poftele şi de răzbunările momentului.
Daca dar „Românul” pretinde a fi introdus toate reformele în ţară, tăgădui-va că rezultatul aproape al tuturor acestor reforme e absolut rău? Ce rol a putut avea conservatorii de la Unire încoace decât a întâmpina cu paliative veninul organic pe care liberalismul cosmopolit l-au introdus în ţară, un liberalism care-a folosit numai străinilor şi a ruinat cu totul poporul nostru propriu?
A fost în adevăr marea operă a maestrului din Strada Doamnei de-a face pe lume să crează că interesele naţionale sunt identice cu acelea ale liberalismului cosmopolit, de-a combina în unitate liberalismul cu naţionalitatea şi de-a sacrifica pe nesimţite pe cea din urmă celui dentăi. Ei bine, lumea l-a crezut şi orice reformă în senzul său rupea bucăţi câte unul din elementele vieţii naţionale; azi prerogativele politice ale proprietăţii istorice, mâni biserica, poimâni breslele, până ce toată combinarea organică, datorită veacurilor, s-au prefăcut într-o grămadă de indivizi fără nici un fel de legături între ei decât acelea ale unui interes momentan. Dar o grămadă de indivizi nu e un popor, precum o movilă de frunze şi rădăcini uscate nu e pădure.
Acest rezultat l-a avut în România lepădarea tradiţiei, lipsa de simţ istoric, pripa de-a ajunge, fără cultură şi fără avere suficientă, la rezultatele civilizaţiei apusene.
Un copac nu poate creşte decât din rădăcinele sale proprii, nu poate da decât frunzele şi fructele sale proprii. Tot astfel şi un popor. Frunzele şi fructele de carton, atârnate pe arborul dezrădăcinat al naţionalităţii nu sunt un produs organic, ci un artefact sterp, incapabil de- a se regenera.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
