[„NU-NŢELEGEM CE FOLOS…”] – de Mihai Eminescu [2 octombrie 1882]

Nu-nţelegem ce folos poate să aibă „Românul” din falsificarea şi esplicarea strâmbă a statisticei? În dorinţa ce are de-a ne combate şi de-a lăuda progresul imens realizat în ţară prin sistemul ideilor liberale, cifrele statisticei trebuie să i se închine, vrând-nevrând, ca şi când plăcerea copilăroasă de-a părea că ne dovedeşte nouă contrariul ar schimba ceva din realitatea lucrurilor.

D. Aurelian, actual ministru al instrucţiunii, autoritate pe care confraţii de la „Românul” credem că nu vor contesta-o în cât [î]i priveşte, ne spune în opera Ţara noastră următoarele:

Nu trebuie să ne scape din vedere că, de la 1859, adecă de când am intrat într-o eră nouă (liberală) politică şi socială, cheltuielele şi veniturile noastre s-au urcat într-un mod foarte simţitor. În adevăr veniturile statului erau de 29388614 lei în anul 1859, iar în 1876 se urcaseră la 90354614 l[ei], adecă se întreiseră. Cheltuielele la 1859 se suiau la 28 911844 l[ei], iar la 1876 ajunseseră la suma de 110 423 904 lei, adecă se împătriseră.

În acelaşi interval datoria statului s-a sporit cu una sută şasezeci şi şase de ori. Statul datora 2 820 117 lei, iar în 1876 suma datorită se suia la 468 677 730 lei.

Se ştie că de la 1876 încoace datoria publică s-a sporit cu mult, bugetul cheltuielelor asemenea.

Ţinut-au pas înmulţirea populaţiei şi a averii generale cu această colosală sporire a cheltuielelor şi a datoriei publice? Fără-ndoială nu.

Nu-l credem capabil nici pe „Românul” de-a afirma că sutele de milioane ale datori[e]i publice şi zecile de milioane ale bugetelor s-au cheltuit în mod productiv. Reorganizarea dinlăuntrul ţării făcându-se cu oameni de aceeaşi calificaţiune ca ale guvernelor trecute, nu s-au făcut decât a se spori personalul şi a se plăti îndoit şi-ntreit Mihăleştii şi Chiriţopolii, Ciocârlanii şi Ciocârliile moştenite din trecut. Sporul deci, făcut în favorul acestui personal, a fost aruncat în apă. Improductive au fost cheltuielele pentru armată, pentru o sumă de şcoli cari există pro forma sau cari au dat rezultate rele ş.a.m.d. C-un cuvânt: nivelul cheltuielelor s-a înzecit, nivelul culturii şi averii generale a rămas acelaşi, ba pentru marea majoritate a poporului acest nivel e chiar scăzut.

La 1859 ţara număra 4 425 000 locuitori: azi numără 5 200 000 după datele d-lui Bibicescu, va să zică cu 775 000 mai mult. Nu trebuie însă să uităm că de la 1864 încoace intră peste 20 000 de străini pe an în ţară, cari s-aşează la noi, încât sporirea populaţiei noastre proprie nu intră pentru nimic în cifra totală a înmulţirii.

Cea din urmă dare de seamă statistică a Ministerului de Interne asupra mişcării populaţiei e pentru anul 1877.

Din acea lucrare constatăm că creşterea populaţiei române e în douăzeci de judeţe cu totul neînsemnată. Dacă-n Tutova populaţiunea rurală se-nmulţeşte într-un an cu 20 suflete, în Roman cu 47, oare asta se poate numi spor? E stagnaţiune, e regres chiar. În alte judeţe, precum Dorohoi, Suceava, Botoşani, Gorj, Râmnicul-Vâlcii, populaţiunea scade; la Dorohoi într-un mod înspăimântător: într-un singur an au murit 1 126 de ţărani mai mult decum s-au născut. Zece judeţe numai sunt în cari populaţiunea sporeşte întrucâtva, şi anume Ialomiţa, Buzăul, Prahova, Ilfov, Vlaşca, Brăila, Dolj, Dîmboviţa, R. Sărat şi Teleorman; în toate celelalte, adecă în două treimi ale ţării, populaţiunea scade. Pe ici pe colo există în adevăr un escedent de naşteri asupra deceselor, dar acest escedent e ridicol şi dovedeşte în realitate stagnaţiune şi regres. Totalul naşterilor, comparat cu al deceselor, e din an în an mai mic, natalitatea scade în progresiune, încât se poate să fie în curând întrecută de cifra mortalităţii. La 1859 mureau 57 de oameni şi se năşteau 100; de atunci încoace mortalitatea s-a suit la 79, la 95, la 100, la 121 procente chiar. Aceste sunt lucruri cunoscute de toată lumea, tipărite în cărţi şi gazete; numai „Românul” găseşte că populaţia s- a-nmulţit şi s-a îmbogăţit.

S-a îmbogăţit într-un mod curios. Ne aducem aminte de „expunerea situaţiunii” pe 1879 publicată de prefectul de Bacău, d. A. Vidraşcu:

La 1864 locuitorii din acel judeţ posedau numai boi de jug 22 428. Acest număr de vite a scăzut foarte, locuitorii nu mai au nici pe jumătate din vitele câte au avut înainte. Fiziceşte vorbind, populaţiunile au fost şi sunt bântuite de boale contagioase. Anghina difterică a distrus o mare parte din generaţiunea viitoare. Moraliceşte vorbind, ele nu au făcut nici un progres în cultură, mulţi din ei nu au idee de morală. Produsul muncii lor [î]l consumă la cârciumă. Alţii petrec timpul cu furturi şi desfrânări. Căsătoria nu este respectată; clerul de la ţară se află pe-o scară de cultură inferioară; copiii mici n-ascultă decât vorbe rele, sudălmi şi bătăi li se aplică lor şi mumelor lor; bărbaţii se bat foarte des între dânşii. Bătăliile lor sunt foarte violente, ca la nişte adevăraţi sălbateci europeni; se rănesc grav, adeseori se ucid. Această generaţiune neomenoasă, ruşinea unui stat civilizat, aceşti oameni perverşi şi fertili în crime, delicte şi contravenţiuni de tot soiul se ruinează prin mişelii şi rea viaţă.

Iată tabloul pe care nu noi, ci un prefect al guvernului actual [î]l face despre populaţiunile noastre. Acesta e un tablou care se potriveşte cu toată Moldova şi cu multe judeţe de munte din Ţara Românească. Gorjul, Râmnicul – vâlcea, Argeşul, Muscelul, Oltul sunt în aceeaşi stare de decreştere în care se află Tutova, Putna, Romanul, c-un cuvânt douăzeci de judeţe, două din trei părţi ale României.

Ce ajută dar întâmpinarea că producţiunea şi esportul au crescut când toate acestea nu se răsfrâng asupra populaţiunii decât sub forma de cădere economică şi morală?

Dar au crescut suma bunurilor existente în România? Acesta ar fi un rezultat fericit pentru adepţii şcoalei din Manchester, pentru cari bunurile sunt totul, omul nimic; dar când acest rezultat au fost obţinut cu sacrificarea imensei majorităţi a populaţiunii indigene un român nu se poate felicita. S-ar putea felicita oameni pentru cari ţara însemnează totalul chilometrilor pătraţi, indiferent fiindu-i cine trăieşte pe ei, dar nu omul pentru care ţară şi naţionalitate sunt noţiuni identice.

S-au zidit fără îndoială multe palate în Bucureşti, s-au înmulţit numărul acelora cari trăiesc numai în capitală sau numai în străinătate, ţara munceşte înzecit pentru a întreţine absenteismul şi luxul, precum şi pătura numeroasă de oameni cari şi-au făcut din politică o profesie lucrativă; dar tot acest lustru occidental e urmat de umbra viţiului şi a unei mizerii care, orice s-ar zice, acum douăzeci şi cinci de ani nu exista în ţară, nu era cu putinţă să existe.

„Românul” are naivitatea de-a spune că bugetul de 30 milioane de acum 25 de ani era relativ mai oneros decât cel actual? Ca dovadă de inanitatea acestei aserţiuni pomenim ceea ce toată lumea contimporană ştie: fiece buget se ‘ncheia c-un escedent însemnat la venituri, o dovadă că oamenilor nu le trebuia nici măcar atât cât luau. Nu numai bugetele statului, ci toate, ale comunelor rurale, ale institutelor de binefacere, se ncheiau cu escedente, o dovadă că pretutindenea se cumpăneau exact trebuinţele cu mijloacele disponibile. În zilele lui Ştirbei Vodă escedentul anual al cutiilor satelor era de câteva milioane de franci. Se ştie că aceşti bani nu se datorau unor dări comunale deosebite, ci erau o parte a dărilor către stat ce rămânea în folosul comunei. Prin urmare nu existau resturile de dări, nu împrumuturi cămătăreşti spre a le plăti, nu dorobanţi împlinitori, nu biletele galbene ale perceptorilor, c-un cuvânt nimic din câte azi [î] aduc pe locuitor de-a i se face negru dinaintea ochilor.

Ce-i foloseşte „Românului” spoirea cu colori trandafirii a acestei realităţi? El nu poate amăgi pe nimeni decât doar pe sine însuşi şi face ca struţul, care, băgându-şi capul sub aripă, crede că, dacă el nu vede pe nimeni, nimeni nu-l vede pe el. Repetăm: acum douăzeci şi cinci [de ani] condiţiile unei dezvoltări normale existau intacte; astăzi dezvoltarea e compromisă prin acea era nouă (liberală fără ‘ndoială ) de care pomeneşte d. Aurelian.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.