[„ŞEDINŢA DE IERI A SENATULUI..”] – de Mihai Eminescu [25 decembrie 1879]

Şedinţa de ieri a Senatului a fost fără îndoială una din cele mai semnificative şi mai interesante de când se discută în Corpurile legiuitoare cestiunea cu viclenie numită a răscumpărării.

Şedinţa era prezidată de d. Dimitrie Ghica pe care l-am văzut jucând oarecare rol de care nu are a se fel icita, când, din nenorocirea ţărei, s-a dat concesiunea Strusberg şi, din când în când, se arăta pe scaunul prezidenţial figura ursuză a d- lui N. Bibescu.

Şi băncile Senatului ca şi tribunele publice erau aproape goale: se vedea bine că lumea e dezgusta tă de această comedie organizată în detrimentul ţărei de aceiaşi oameni cari au organizat altădată ceea ce tot ei au numit coţcăria Strusberg.

În această lipsă de auditor a luat cuvântul d. Ioan Ghica, cu o silă vădită.

Discursul d-lui I. Ghica a fost foarte semnificativ. Silit să susţie, cine ştie pentru ce, acest nenorocit proiect de lege, d. Ghica nu s-a înjosit, şi aceasta-i face onoare, să adune din pulberea în care le-a aruncat opoziţiunea armele sfărâmate ale d-lor Sturza-Costinescu. El le-a despreţuit! Un lucru încă care-i face onoare este că a recunoscut că strămutarea domiciliului Societăţii la Bucureşti este imposibilă, aşa încât tot auditorul s-a convins că strămutarea domiciliului societăţii în Bucureşti nu era decât un pişicherlâc al d-lui Sturza ca să înşele pe gură-cască şi să-i facă a vota convenţiunea de răscumpărare.

Dar atunci cum a susţinut d. I. Ghica convenţiunea? dacă în adevăr calculele d-lui Sturza sunt neesacte, dacă afirmările lui sunt neesacte, convenţiunea e rea!

Ca să scape de această consecinţă fatală, onor. d. I. Ghica s-a pus să susţie două idei cari nici unui monstru nu se cădea să-i treacă prin minte.

D-sa a susţinut mai întâi că noi am fi datori să plătim în timp de 90 ani anuitatea ce plătim astăzi; deşi în 50 ani se amortizează cu totul capitalul drumurilor de fier!

Pe urmă că noi am fi datori să plătim nu numai acţiunile primitive, dar şi acţiunile de prioritate; cu toate că noi nu ne-am obligat să plătim decât acţiunile primitive!

Rarii ascultători din sală priveau la d. I. Ghica cum se muncea ca să susţie aceste enormităţi vrednice de oameni ce nu ştiu să roşască de nimic şi surâdeau cu milă uitându-se când la d. I. Ghica, când la d. Sturza, cugetând la cauzele cari fac pe un om care se numeşte prinţ mai roşu decât roşii.

D. Mavrogheni, care a luat cuvântul după d. I. Ghica, a adunat lumea în sală.

D-sa a început prin a pune în evidenţă metoda nenorocită pe care guvernul d-lui I. Brătianu o întrebuinţează în toate cestiunile cele mari naţionale.D. Mavrogheni a demonstrat că, de la Cameră până la Senat, s-a spulberat asigurarea dată de guvern că domiciliul Societăţii se va strămuta în Bucureşti; că chiar guvernul, cerând suprimarea amendamentelor, recunoaşte ceea ce încolo afirmase toate ziarele independente şi ceea ce s-a demonstrat în Cameră, că perspectiva strămutării, ce se prezintă la început de guvern ca sigură, era o iluziune înşelătoare; că capitalurile României de sute de milioane se vor administra din nou la Berlin ca odinioară vestita ladă cu două chei, că se vor administra de o delegaţiune a unei societăţi străine în care noi nu figurăm decât ca acţionari, sub supraveghearea tribunalului de comerţ din Berlin şi sub mâna cea grea a guvernului prusian!

La acest cuvânt puternic, în prezinţa acestui tablou luminos al viitorului acestei convenţiuni în care toată lumea vedea încurcăturile primejdioase ce ne aşteaptă, auditorul, deja numeros, rămăsese înmărmurit şi cu ochii ţintiţi la guvernul cel rău al României, la sirena fatală sub auspiciile căreia atâtea nenoroc iri se revarsă asupra ţării.

Nu făcea diversiune la acest tablou atrăgător decât unii din membrii majorităţii Senatului cari, cu un aer stupid, se uitau în toate părţile şi căutau distracţiuni ca să-şi înăbuşească vocea unei conştiinţe împovărate de greuta tea crimei ce erau hotărâţi a comite!

La finele discursului său d. Mavrogheni a atins punctul de vedere internaţional.

„Nu ştiu a zis în substanţa, cari sunt nevoile dv. diplomatice, nu ştiu ce aş face dacă aş fi în locul dv.; dar ştiu un lucru: eu m-aş fi ferit de a ajunge în starea în care sunteţi!”

Şi lumea, care ştie că d. Mavrogheni pune totdauna pe adversarii săi în cea mai bună poziţie pentru dânşii, impieta asupra cuvintelor sale şi adaoga: „Dacă astăzi ne cer cu sila 100 milioane ca să intrăm î n tovărăşie cu dânşii, ce ne garantează că mâine nu ne vor cere tot cu sila alte 100 milioane ca să ieşim din tovărăşia lor!”

După câteva cuvine neînsemnătoare ale d-lui D. Sturza, d. general G. Manu a luat cuvântul.

Discursul său a fost cel mai complect din aceasta şedinţă. D. Manu n-a menagiat pe nimeni şi mai puţin pe d. Sturza; şi, interpret al indignaţiunii publice, d-sa a numit pisica pisică, şi calculele d-lui ministru de finanţe calcule fantastice.

Într-o repede ochire retrospectivă d-sa a percurs toate fazele cestiunii Strussberg şi a adus aminte d-lui prim-ministru, care zâmbea, că cu aceeaşi zâmbire ironică a dat concesiunea Strusberg şi mai târziu a fost silit să recunoască singur că cu zâmbetul pe buze a ruinat ţara! D-sa a spulberat apoi ideile puse înainte de d. Ioan Ghica, dovedind că sunt nu numai neadevărate, dar şi absurde.

D. Manu a demonstrat în fine că chiar după cifrele arătate în espunerea de motive, şi capitalul datoriei va fi mai mare decât crede d. ministru, şi anui tăţile vor întrece cu mult anuitatea ce plătim astăzi. În privinţa capitalului, cu cifrele din espunerea de motive d. general Manu a demonstrat că capitalul datoriei ce contractăm prin această convenţiune va fi nu de 237 mil. cât pretinde d. ministru ci mu lt mai mare, şi a arătat d-lui ministru anume sumele pe care le-a lăsat de o parte ca să ajungă la rezultatul ce a prezentat. Aceste cifre sunt arătate în alte părţi ale espunerei de motive, dar sunt lăsate cu îngrijire de o parte când se adună suma de 237 milioane: Uite popa, nu e popa!

Şi în privinţa dobânzilor, cu codul german în mână, a aprobat că acţionarii ce nu vor voi să preschimbe au dreptul la un dividend nu de 31/3% pentru fiecare acţiune, ci cu mult mai mare, şi că prin urmare anuitatea ce vom plăti va întrece cu 300 sau 400 de mii lei anuitatea ce plătim astăzi.

Argumentaţiunea d-lui Manu a fost aşa de puternică încât d. ministru de finance, d. Sturza însuşi, oh, ruşine!, a fost nevoit să-l întrerupă zicând aceste cuvinte: „Espunerea mea de motive nu e lege!” Toată sala s-a scandalizat de acest cinism şi un vuiet de indignare a răsunat în toată sala! În urma acestor dezbateri putem zice că opoziţiunea din Senat şi-a făcut datoria precum şi-o făcuse opoziţiunea din Cameră, precum şi-o făcuse în general toată presa independentă! Putem zice asemenea că numai acei ce nu vor să vadă nu văd acum limpede în această cestiune. Toţi s-au putut convinge că această răscumpărare este şi mai nenorocită pentru ţară decât chiar concesia Strusberg. Că, ca şi atunci, dar mai pe faţă decât atunci, intrăm în tovărăşie cu coţcari prusaci, cum zicea odată „Românul”.

Că precum atunci am lăsat 248 mil. ale ţării la Berlin în lada cu 2 chei pre mâni de oameni avizi şi necinstiţi, tot astfel şi acum lăsăm un mai mare capital să fie administrat la Berlin supt puterea justiţiei prusace, pe care o ştim din experienţă cât a fost de dreapta, şi supt mâna guvernului german, pe care-l vedem cât este de generos!

Nimic nu lipseşte pentru a fi acum reproducţia celor ce a fost atunci! Până şi pre Vinterhalder îl cunoaşte un observator bun în îndoita figură a lui Sturza-Costinescu. Până şi zâmbetul ironic al d-lui I. Brătianu contra opoziţiunii prealabil aduse la neputinţă prin alegeri.

Şi nu lipsesc nici înşălătoriile bizantine de atunci! Guvernul recunoaşte însuşi că cu strămutarea domiciliului social a înşelat ţara! Căci a adus un art. de convenţiune pre care-l ştia inaplicat şi părerea a doi jurisconsulţi pre care o ştia izolată, pe când toţi ceialţi, ne-a spus-o chiar Beichröder, erau contra şi d-l Sturza o ştia şi cu toate astea afirma contrariul!

Ce să mai zicem de recunoaşterea d-lui Sturza că espunerea sa de motive nu este lege, adică, cu alte vorbe, că e mincinoasă şi făcută ca să arunce pulbere în ochii lumii?

Nu avea oare dreptate d. general Manu să numească acest guvern un guvern cinic?

Şi nici mijloacele prin care s-a adus lumea atunci să voteze nu ne lipsesc astăzi, mutatis mutandis. Atunci erau pre faţă ademenirile Prusiei şi pe ascuns roşii afirmau că aşa vrea I. S. Domnitorul. Acum pre faţă sunt ameninţările Germaniei şi la ureche se şopteşte că aşa vrea A. S. Regală.

Când tot ce se petrece astăzi se aseamănă cu ceea ce ,s-a petrecut atunci nu suntem oare în drept să ne aşteptăm că consecinţele convenţiunii ce se votează acum vor fi lot aşa de ruinătoare pentru ţară ca şi consecinţele concesiunii Strusberg? Opoziţiunea şi-a făcut datoria şi şi-o va face până în sfârşit!

Rămâne acum ca ţara care are să plătească aceste consecinţe să se gândească de e bine să mai la se destinele ei în mâna acestui partid care o umileşte în afară, care o ruinează înăuntru. Rămâne încă astăzi, când opoziţia, din cauza violentării alegerilor, este neputincioasă, ca M. S. Regală să cugete serios dacă se cuvine a se lăsa să fie încă o dat ă compromis de guvernul liberal al d-lui Brătianu. Să-şi aducă aminte şi ţara şi Domnitorul că partidul liberal al d-lui Brătianu, după ce a compromis tronul prin concesiunea Strusberg, a voit să-l răstoarne mai întâi printr-o vastă conspiraţiune organizat ă în toată ţara, şi care a scos capul numai la Ploieşti, şi pe urmă prin intrige parlamentare provocate de prinţul ministru d. I. Ghica şi susţinute prin turburări de strade, aţâţate de poliţie.

Este adevărat că conspiraţiunea s-a făcut ridiculă graţie energiei d-lui Manolache-Costache, este adevărat că intrigele parlamentare şi turburările de uliţe au încetat graţie generalului Solomon mai întâi şi în urmă graţie curagiului cu care d. Lascăr Catargiu a primit situaţiunea.

Dar, dacă partidul conservator a reuşit atunci să scape ţara de răsturnarea pregătită de liberali şi să apere tronul şi Constituţiunea, nimic nu ne garantează că partidul conservator, atât de rău tratat, atât de încercat, va mai putea, deşi tot atât de dinastic acum ca şi atunci, să triumf e încă o dată de indignaţiunea ţării dată pradă prin zisul proiect de răscumpărare!

Când guvernul, care are majoritatea în Corpurile legiuitoare, nu mai are majoritatea în ţară, datoria Domnului constituţional este de a face apel la ţară!

Să spuie ţara dacă mai vrea un Strusberg cu vârf şi îndesat!

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *