E păcat cumcă românii au apucat de-a vedea în basm numai basmul, în obiceinumai obiceiul, în formă numai forma, în formulă numai formula. Formula nu e decît manifestaţiunea palpitabilă, simţită a unei idei oarecari. Ce face d.e. istoricul cu mitul? îl lasă cum e or îl citează mecanic în compendiul său de istorie, pentru a face din el jucării mnemotecnice pentru copii? Nimica mai puţin decît asta.El caută spiritul, ideea acelor forme, cari ca atare sînt minciune, şi arată cumcă mitul nu e decît un simbol, o hieroglifă, care nu e de agiuns că ai văzut-o, că-i ţii minte forma şi că poţi s-o imiţi în zugrăveală pe hîrtie, ci aceasta trebuie citită şi înţeleasă.
Trecînd la obiceiuri, e iarăşi sigur că ele numai în generarea [lor] devin numai simple formalităţi. Primitive, ele sînt espresiunea esterioară a unui profund simţămînt sau a unei profunde idei interne. Adevărat cumcă poezia nu are să descifreze, ci din contra are să încifreze o idee poetică în sinibolele şi hierogiifele imaginilor sensibile, numai cumcă aceste imagini trebuie să constituie haina unei idei, căci ele altfel sînt colori amestecate fără înţeles, astfel încît o mînjitură ne-nţeleasă de colori nu poate fi un tablou, cum o grămadă de bucăţi de marmură nu e o statuă. Ideea e sufletul, şi acest suflet poartă în sine ca imanentă deja cugetarea corpului său (deşi în lumea reală se-ntîmplă adesea să fie tocmai viceversa şi ca esteriorul să poarte în sine ideea interiorului). Dacă credem lui Lavater că putea să cunoască din trăsurile fetei, din structura capului, în fine din corp nu numai caracterul sufletesc, ci pînă şi întîmplările vieţei cari influenţase asupra acelui suflet, atuncea am putea [zice] cumcă tocmai aşa sufletul unei poezii poartă în sine deja ideea corpului său, astfel cum cauza poartă în sine o urmare neapărată a ei. Această dezvoltare dinăuntru în afară, această axiomă care face din sufletul propriu soartea proprie a omului, astfel încît întîmplări, fapte şi suferinţe nu emană din împrejurări esterne şi neprevăzute care puteau să se-ntîmple şi altfel, ci numai din suflet ca singur izvor, astfel încît toată acţiunea e un rezultat al predispunerei naturale şi trebuie să se-ntîmple astfel cum se-ntîmplăşi nicidecum altfel. Această dezvoltare e cea admisă de poeţii clasici, cealaltă, care lasă teren întîmplărilor esterne şi hazardoase, e caracteristica aşa numitei drame populare sau mai bine zis plebeice.
Zicînd într-un număr trecut că drama trebuie să [fie] morală ca litera evangheliului cu asta n-am zis doar cumcă ea să devină mijlocul religiunei, pentru a ajunge la un scop oarecare. Arta nu se poate degrada pînă la mijloc, ea şi-e sie însăşi scop. Scopul artei e artea, frumosul. Creaţiunile artistice cari sînt mijloc numai pentru un scop care nu e imanent artei se numesc tendenţioase. (Theorie des Nichtandersseinkönnens).
Lucrurile cari au astfel de fundamente încît ele nu pot [fi] şi altfel decum sînt, acelea sînt nepieritoare, întrebuinţînd vorba „nepieritor” în înţeles relativ, uman.
Materialele în care se sensibilizează ideea etern-poetică sînt imaginile, nu însă imaginile tuturor popoarelor, ci a aceluia la care are ce sensibiliza. Tropii unei naţiuni agricole diferă de tropii, de imaginile unei naţiuni de vînători or de păstori. Sub ce imagini va îmbrăca unul simţămîntul etern al amorului şi sub ce imagini celălalt decît numai prin * acele pe care le posede? Acest mod de cugetare care se reflectă numai asupra corpului, nu asupra ideei unei poezii constituie naţionalitatea ei.
Momentul întâi – popoarele învaţă a cugeta; momentul al doilea – cugetă asupra sa însuşi; al treilea – cugetă asupra lumei întregi şi pentru lumea întreagă. Cel întâi e receptiv, cel al doilea emancipă individualitatea naţională de sub sarcina recepţiunii, făcând-o să cugete asupra sa însuşi, al treilea în fine e floarea de aur ce luceşte lumei întregi.
De ce? Iată o întrebare ciudată. Nimica nu-i mai lesne decât ca să creezi mii de planuri şi mii de căi pentru unul ş’ acelaşi scop, căi şi planuri cari de cari mai înflorite şi mai frumoase. Dar de ce? O idee trebuie să se realize în modul care nu permite posibilitatea de-a putea fi şi altfel, ci aşa şi numai aşa.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 292
