[„«THE TIMES» ŞI «TIMPUL», IATĂ TEMA …”] – de Mihai Eminescu [20 mai 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

„The Times” şi „Timpul”, iată tema cea mai nouă asupra căreia d. C.A. Rosetti îşi scrie armoniile sale politice.

„Românul” reproduce pasaje din ziarul nostru, apoi din cel englez şi la urmă ne dăscăleşte ca aşa să scriem şi noi dacă avem iubire de ţară. Fără îndoială stima ce ziarul englez zice c-am fi câştigat – o pentru noi înşine, preţul cel mare ce el îl pune pe ceea ce România a câştigat din război sunt cestiuni de apreciaţie asupra cărora e liber oricine de-a se rosti cum doreşte, şi desigur recunoaştem că ziarul englez e departe de-a vedea cu ochii noştri. Tot astfel omonimul nostru îşi poate face, alături sau în afară de istoria dreptului public din ţările dunărene, idei foarte deosebite asupra semnificării titulaturei de „Domn”, asupra superiorităţii titlului de rege. Poate că corespondentul ziarului citat e bun prieten cu d. C.A. Rosetti, poate că, petrecând serile împreună la cîte – o ţigară de Havana şi la o vorbă bună, pasărea străină, atinsă de farmecul străinătăţii, de seninul cerului nostru, de laturea pitorească a vegetaţiunii pe de-o parte şi a caracterului etnic pe de altă parte, confundă apatia noastră cu mulţumirea de sine, vegetarea de pe o zi pe alta cu puternica linişte a unui popor fericit. Nu vom discuta deci cu cele scrise în foi engleze; noi ştim ce ştim şi partea decorativă a vieţii noastre nu ne face a uita un moment relele adânci de cari suferim. Alaiul istoric şi de bresle care şi-au făcut trecerea solemnă pe dinaintea regelui nu ne-a uimit nici atât ca să uităm că, nu mai departe decât sub Vodă Ştirbei, tot acest alai era compus din patruzeci şi cinci de bresle cu steagurile şi corporaţiile lor şi că din aceste 45 de ramuri de activitate onestă n-au rămas azi decât 5 – 6. Dar s-au înmulţit introducătorii similarelor străine, evreii cu cele douăzeci de societăţi ale lor de ajutor reciproc, de solidaritate economică, cu organizarea lor de stat în stat pe pământul ţării.

De vom întreba ce s-au făcut acele mii de braţe cari se mişcau acum 25 de ani într-un mod folositor şi onorabil pentru ele şi pentru ţară, şcoala de Manchester ne va răspunde c-a avut loc o deplasare a muncii, că ele se ocupă azi cu altceva. Cu altceva? Cu nimic nu se ocupă, căci orice – ar produce veştejeşte sub suflarea concurenţei străine. Trebuinţele noastre au devenit altele, tot ce popor şi clase superioare poartă pe ele e introdus din străinătate, suntem reduşi la munca agricolă, la salahoria de câmp.

Sau munceşti [şi] duci numai laturea ‘ntunecoasă a vieţii de ţăran sau cultivator mare; sau eşti patriot de meserie, postulant, om mare cu patru clase elementare şi c-un curs de violoncel, şi consumi numai, te bucuri de partea de soare a vieţii, adăpostit de eterna lesniciune de a îmbăta o naţie, parte incultă, parte pe jumătate cultă, cu vorbe late şi cu apă rece.

Pentru patru din cinci părţi ale locuitorilor acestei ţări ea este patrie în sensul adevărat al cuvântului ; pentru o a cincea parte, pentru milionul de străini şi pentru patrioţii de meserie, ea este un otel şi un otel confortabil. Nu e deci de mirare dacă unul din chelnerii acestui otel, d. C.A. Rosetti, [î]şi laudă tot aranjamentul făcut în favorul mosafirilor lui şi dacă aceşti mosafiri găsesc că totul merge de minune.

Pe noi însă, cari nu considerăm nici viaţa ca un tren de plăceri, nici ţara ca lucrul nimănuia, nici poporul făcut numai pentru a munci spre a putea cumpăra cu grâul produs de el luxul declasaţilor şi trebuinţele oamenilor cu patru clase primare şi cu exigenţe aristocratice, pentru noi e dureros a vedea cum ni se ia cel din urmă ban fără nici o compensare, fără a ni se da în schimb nici administraţie naţională, nici justiţie acătării, nici instrucţie solidă, nici arte, nici ştiinţe. Pentru noi e dureros să plătim diletantismul politic, diplomatic, literar al reputaţiilor uzurpate ale demagogiei noastre cu banii cari, bine întrebuinţaţi, ar fi în stare a înzeci şi a însuti cunoştinţele noastre şi puterea noastră de producţiune.

Nu suntem noi aceia cari să ne jucăm de-a reacţiunea, să ne bazăm în argumentarea noastră pe dogmele dreptului divin, pe ficţiuni istorice, pe umbra cugetată a unor stări de lucruri anterioare. Fii ai secolului al nouăsprezecelea, nu ne simţim îndreptăţiţi în cercetările noastre decât la două lucruri: a cita fapte exacte şi a le da o formulă generală.

E deci exact că populaţia autohtonă a ţării creştea uimitor de repede de la 1844 până la 1859, că încă la 1859 numărul naşterilor era aproape îndoit cu al deceselor. E exact asemenea că de atunci datează epoca Unirii şi a revoluţiei sociale din România, a declasării generale cum zicem noi; e tot atât de exact că de la 1866 încoace populaţia scade, scade mereu, că azi am ajuns la decreştere absolută, că în 1878 era 101,7/10 decese la suta de naşteri

. Şi trebuie a se lua bine seama că străinii se ‘nmulţesc şi scăderea e reprezentată numai prin elementul românesc.

Câtă mizerie guvernamentală, câtă corupţie, cât cinism trebuie să fie în clasele dirigente ale unei naţii cari cred a putea minţi bunastare, înflorirea, civilizaţia în faţa umbrei din ce în ce mai mari a morţii fizice a poporului român? Ce suflet de chelner al Americei dunărene trebuie să aibă cineva ca să-şi închiză ochii faţă cu rele patente, cu mizerii strigătoare la cer? Şi să nu zică că nu erau oameni cari prevăzuseră aceasta. Le prevedea Barbu Catargiu, le prevedea Marţian. Unul a murit asasinat pentru că reprezenta tradiţia în partea ei cea sănătoasă faţă cu înnoiturile descreierate ; altul a murit pentru a nu vedea înstrăinându-se parte cu parte bunul şi toate puterile vitale ale moştenirii istorice a poporului nostru.

Meritul consistă în escedentul valorii producţiunii peste consumaţiune.

Se va zice că am făcut mari progrese. Să presupunem aceasta fără a o admite. Aceste progrese sunt lipsite de orice merit, căci au costat mult mai mult decât a produs, ba costă însăşi viaţa fizică a populaţiunilor.

Simulacre, forme goale ale culturei străine fără nici un fel de fond, beşici de săpun cari, plesnind, nimeni n-ar simţi lipsa lor decât bugetofagii, iată progresul făcut! Nici instrumentele de muncă agricolă nu s-au îmbunătăţit, nici meseriile vechi nu s-au perfecţionat, nici meseriaşii nu s-au înmulţit, nici din şcoli nu iese oameni practici şi capabili a se hrăni fără ajutorul bugetului, nici clerul n-a înaintat pentru a substitui convingerea morală şi religioasă vechei şi naivei credinţe dogmatice, nici literatura nu e superioară celei de la 1850, ci, din contra, inferioară, nici vrun progres se vede în activitatea ştiinţifică. Plagiatori de texte străine fără sentiment de demnitate, iată cine ocupă catedrele universitare, destinate iubirii dezinteresate de adevăr, setei de ştiinţă.

Dar acesta-i otelul patrioţilor de meserie şi a străinilor privit cu ochii noştri. Patria adevărată, patria lui Matei Basarab e săracă şi ignorantă. dacă măcar sănătatea ei fizică şi morală n-ar fi adânc atinsă de corupţia păturilor de populaţie străină şi semistrăină aşezate deasupră-i !

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *