ABUZURILE RECENSĂMÎNTULUI – de Mihai Eminescu [17 iulie 1880]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Anul acesta se face recensămîntul contribuţiunilor directe în toată ţara pentru periodul legal de cinci ani. Modul cum guvernul roşu procedează în această cestiune se poate rezuma în trei cuvinte, cari de altminterea se cuvin tutulor actelor sale: abuz, arbitrariu şi sete de bani. Această bandă, care de cinci ani, sub un Domn şi un regim pretinşi constituţionali, tratează România cum odată ienicerii Turcia şi mamelucii Egipetul, au făcut, dintr-o simplă operaţie administrativă, care trebuia întocmită cu nepărtinire şi dreptate, un îndoit mijloc de a satisface cele 2 pasiuni ale lor de căpetenie, adică puterea şi banii. Astfel, pe de o parte, consecinţi cu circulara onestului vistier, ş- au propus ca scop principal mărirea arbitrară a contribuţiunilor, pe de altă parte satisfacerea urelor politice, lovind mai cu seamă în membrii opoziţiunei.

Agenţii d-lui ministru nu ţin seamă nici de contracte, nici de acte scrise, nici de probele cele mai legale, nici de faptul cunoscut şi constatat de minister însuşi la administraţiunea Domeniilor, adică scăderea nepomenită a producţiunei agricole sub guvernul d-lor. Două fapte au fost constatate de chiar guvernul roşu şi de toate foile lui oficiale şi oficioase:

  1. că moşiile statului se arendează pe jumătate şi cîteodată pe a treia parte din preţul lor de altădată, cînd nu rămîn în regia Costineştilor, ca dom. Giurgiu, producînd mai puţin decît cel mai de jos preţ ieşit la licitaţiune; al 2-lea, că, în anul 1879, pentru prima oară în istoria economică a României (esceptîndu-se numai anii de război), exportaţiunea ţării a fost cu 15 milioane mai jos decît importaţiunea. Cu toate aceste pipăite dovezi de decăderea agriculturei, de împuţinarea capitalului naţional, oneştii patrioţi vor cu orice preţ să stoarcă de la nenoricita populaţiune muncitoare, adecă de la proprietari şi agricultori, mai mult, evident, decît poate să dea o producere lovită din toate părţile, de timpul rău, de-o administraţiune tîlhărească şi de concurenţa străină. Au dreptate în cele din urmă: le trebuiesc bani şi iarăşi bani şi-i iau de unde pot, din buzunarele turmei contribuitoare. Cu ce s-ar plăti altmintrelea reversibilităţile d-lui C.A. Rosetti? Cu ce s-ar da Mihăleştilor, Flevilor, Stăteştilor şi altora lefuri de treizeci şi şase mii de franci pe an, plus locuinţă gratuită în edificiuri publice? Aceşti patrioţi dezinteresaţi, cari au declamat cinci ani de zile în contra oamenilor oneşti cari au guvernat ţara, mulţumindu-se cu apuntamentele cele mai modeste, ba încă părăsind profesiuni lucrative, lăsînd la o parte interesele lor private şi în cele din urmă ieşind sărăciţi de la putere deşi aveau stări personale, au jurat, intimo pectore, că nu vor imita naivitatea copilărească a conservatorilor. De aceea au introdus sistema conversiunilor, concesiunilor, băncilor, manoperilor frauduloase, jocurilor neruşinate de bursă, şi toate aceste traducîndu-se în lefuri grase pentru nemaculaţii patrioţi, afară de profiturile lăturalnice şi secrete. Oameni cari n-aveau nici o stare personală sau cari au pierdut-o în desfrînări se fac patrioţi cînd nu mai au altă resursă, şi astăzi, după cinci ani de jaf neruşinat, stropesc lumea cu echipagiurile lor, [î]şi reparează casele din banii statului dîndu-le cu chirii enorme la cutare sau cutare administraţiune publică (cum nu se ruşinează a o face însuşi d-l ministru de finanţe), creează posturi lucrative cu lefuri întreite decît acele ministeriale şi mai joacă şi comedia dezinteresării politice, depunînd nişte portofoluri ministeriale cari au ajuns într- adevăr nişte posturi secundare în privinţa lefei. Astfel mai vedem şi acest spectacol cu totul nou: un roşu ignorant, neonest şi incapabil, ieşind din minister fiindcă leafa nu este destul de bună şi mulţumindu-se care cu o direcţiune de drum de fier, care cu guvernămîntul băncei, care cu regia monopolului şi aşa mai departe. Iată unde a ajuns România ! Căpeteniile roşii, şi acele căpetenii se numesc Câmpineanu, Sătescu şi Fleva, nu mai socotesc demne de dînşii portofoliile de miniştri şi vor să le încredinţeze unor oameni de-a doua mînă, ca Gianii etc.

Şi pentru acestea toate ţara trebuie stoarsă pînă la măduvă. Proprietarul, care luptă cu timpul rău, cu administraţiunea tîlhărească, cu maşinele Americei, cu grînele Rusiei, trebuie, graţie unui recensămînt care e o operă de banditism administrativ, să facă două părţi din ceea ce cîştigă, o jumătate pentru a-şi hrăni, dacă poate, sărmana familie, cealaltă jumătate pentru a plăti cei 36 000 fr. leafa d-lor Câmpineanu şi Stătescu şi la toţi ai lor.

Nu este dar de mirat că toţi părăsesc o aşa ingrată meserie. În loc de a fi plugar, arendaş, toţi vor să se facă reversibili ca un Rosetti, patrioţi ca un Câmpineanu, boieri mari ca un Fleva şi un Stătescu. De aici rezultă pentru ţară, pe lîngă sărăcirea materială, şi anarhia morală şi obşteasca declasare a tutulor.

Un lucru numai nu prevăd cinstiţii mameluci cari s-au năpustit pe noi cu toată ardoarea unor stomahuri cari au fost mult timp goale ori cel puţin mai puţin pline decît apetitul detentorilor lor. Este fabula ţăranului şi a cloştei cu ouă de aur. Cloşca în fiecare zi da cîte un ou. Lacomul proprietar, voind să se îmbogăţească dintr-o singură dată, spintecă pe nefericita pasăre şi găsi – nimica. Aşa proced şi d-nii patrioţi cu ţara românească. Dorinţa de-a se-mbogăţi prea iute nu ne mai lasă nici timpul de a munci şi a produce pentru a-i satisface cu încetul. Vor tot deodată; sînt pe drum de-a spinteca această cloşcă cu ouă de aur care să numeşte naţiunea română. În propriul d-lor interes îi rugăm să-şi mai stăpînească lăcomia, căci într-o zi se vor pomeni cu biata pasăre moartă de slăbiciune şi de trudă. Prin urmare, ar fi bine ca onestul vistier, înainte de-a număra şi vămui ouăle de aur ale Băncei, să mai domolească zelul agenţilor săi de toată mîna şi să mai lase să răsufle biata lume muncitoare, într-un cuvînt să nu o buzunărească decît încet şi regulat, căci aşa este şi mai înţelept pentru d-lor, orgia putînd să ţie ceva mai mult şi deznodămîntul, pe care toţi îl prevăd, va fi ceva mai întîrziat!…

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *