REVOLUŢIA ŞI REVOLUŢIONARII – de Mihai Eminescu [18 iulie 1880]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

În anul 1878 d. P. Teulescu a publicat volumul întîi al scrierii sale Revoluţia şi revoluţionarii. Avînd de gînd a publica volumul al doilea al acestei scrieri în foiletonul „Timpului”, ne credem obligaţi a face o scurtă dare de seamă asupra celui întîi. Cerinţa continuităţii nu ne-ar impune cu necesitate un asemenea rezumat, de vreme ce volumul al doilea, tratînd altă epocă, e de sine stătător; iar istoria, narînd şirul, infinit în trecut, al evenimentelor, îşi poate aşeza punctul său pozitiv de plecare în orice loc al seriei acesteia. Totuşi credem că o privire retrospectivă va ajuta, deşi nu în mod esenţial, înţelegerea, îndealtmintrelea lesnicioasă, a volumului al doilea.

După părerea noastră orice revoluţie e criza unei boale sociale. Precum însă nu este nici un organism pe pămînt care, legat prin existenţa sa de un timp şi de un loc anumit, pe care-l dispută altor organisme, nu poate scăpa de victoria parţială şi timporară a morbidităţii, precum aşadar tot ce e organic poartă, ca blestem al unei moştenite imperfecţiuni, plagele existenţei sale, tot astfel nu există popor care să nu fi avut boalele şi crizele sale. Sînt aceste boale neapărate, trebuie ele să cuprinză pe orice popor în mod egal, ori nu?

Noi credem că şi aci deosebirea e tot atît de mare precum e între individ şi individ. O rasă puternică va avea crize rare însă vehemente, care-o pot costa viaţa, sau o regenerează; una mai slabă va avea boale şi crize dese, şi-şi va tîrî viaţa făr-a se putea regenera şi fără a putea muri; o rasă puternică, însă puţin espusă prin împrejurările istorice, va avea puţine afecţiuni de soiul acesta, suportînd cu înlesnire evoluţiunile sale.

În secolul nostru a căzut stavila care despărţea pînă mai ieri pe om de toată scara fiinţelor organice. Deşi ridicat, prin raţiunea sa, asupra întregei scări, omul azi a ajuns să recunoască că deosebirea între el şi lumea organică inferioară nu este absolută. Cu toată elasticitatea inteligenţei şi adaptabilitatea fizicului său, omul va vedea uşor că statul regulat pe care-l au albinele şi furnicele nu este decît prototipul în mic al statului omenesc; va recunoaşte apoi că, deşi în muşuroaie şi stupi nu există parlament, nici codice scris, nici gazete, totuşi domină acolo o ordine naturală, o repartiţie a muncii, o despărţire în clase, un serviciu al siguranţei publice chiar. Fiindcă regina albinelor e sora tuturor celorlalte, precum şi muma unui viitor popor de albine, a unui viitor roi, cugetătorul va vedea în calitatea cea întîi o analogie cu vechea regalitate, cînd monarhul era primus inter pares, în a doua calitate acea elementară putere de formaţiune a statelor, patria potestas. Iată dar viaţa unui popor mic, care se petrece în cadrul unui stup, cu una sau două emigraţiuni pe an cari se colonizează într-alte locuri sub regine nouă. Ba se poate introduce în mod artificial pînă şi războiul civil în statul albinelor. Închizînd două roiuri la un loc, ele intră în luptă, pînă ce una din regine cade – iată războiul de succesiune. Astfel vom vedea esplicîndu-se marea migraţiune a popoarelor din evul mediu; sînt roiurile tinere de albine cuvîntătoare, care, nemaiavînd loc în patria veche, curg sub şefi noi în Europa, lăsînd roiurile părinteşti şi vechile instituţii în pămîntul Asiei.

Interesantă însă rămîne soarta trîntorilor. Din momentul în care nu mai îndeplinesc nici un rol în viaţa socială a statului albinelor sînt înlăturaţi. Astfel societatea albinelor are revoluţiile ei. Ca dovadă însă despre înţelepciunea înnăscută a naturii, alături cu cea cîştigată a omului, trîntorii societăţii omeneşti, demagogii, cari nu îndeplinesc nici un rol în viaţa statului decît acela de-a trăi din esploatarea şi amăgirea mulţimii, nu împărtăşesc soarta colegilor lor din statul albinelor. Trăind din avutul comun fără a produce nimic, plătesc cu fraze şi cu neliniştirea societăţii binefacerile ei.

De aceea însă oamenii bine organizaţi au legi cari regulează înaintarea pe treptele societăţii prin merit şi muncă, iar cei slab organizaţi nu simt răul unei accesibilităţi necontrolate a tuturor la suirea acestor trepte. O rea organizare, ori învechită, deci nepotrivită cu dezvoltarea unui popor, ori prematură şi pripită, deci devansînd cu mult stadiul dezvoltării sociale, va produce neapărat boale sociale, cărora un popor puternic le pune capăt printr-o criză violentă, cari însă la o rasă mai slabă devin cronice, slăbind-o din ce în ce şi făcînd-o să piară, fie prin sleire de puteri, fie prin cucerirea de cătră străini.

Fenomenul simplu al vieţii publice la popoarele primitive, precum şi pe trepte inferioare ale vieţii organice, se complică foarte mult la om. Deşi toate cărţile cîte au încercat vreodată de a stabili o normă absolută pentru organizarea statelor cată a se privi ca neizbutite, începînd de la statul platonic şi sfîrşind cu eroarea „contractului social”, credem a putea stabili un adevăr general: statul nu este un product al raţiunii, ci al naturii. El va merge bine cînd se va conforma cu legile lui înnăscute de dezvoltare, cînd raţiunea va juca rolul medicului ce subvine numai acţiunii naturii; va merge rău cînd va trăi nenatural, cînd raţiunea, în loc de-a se împăca cu natura lui, [î]l va face obiectul unor esperimente nesocotite.

Cercetînd popoarele şi organizaţiunile primitive sîntem uimiţi de armonia înnăscută care domneşte acolo; este aşadar evident că interesele şi vederile cele mai divergente sînt armonizabile şi că arta omului de stat e de-a descoperi mijlocul pentru a le pune în armonie.

Secolul trecut – secol raţionalist Rar excellence – ne arată încercarea de-a întemeia statul numai pe precepte apriori, inventate de marii scriitori ai epocei; dar ne dovedeşte totodată cum s-a răzbunat asupra tuturor natura ignorată a statului, prin anarhie, măceluri şi grozăvii nemaipomenite. Fenomenele cîte răsar pe suprafaţa acestui organism în decompoziţiune, înveninat de experimentele unui raţionalism superficial, ne prezintă o mulţime de analogii cu starea noastră actuală, mutatis mutandis însă, adecă în mai puţin energia caracterului poporului francez. Ceea ce în Franţa era o mişcare pe faţă la noi sînt laşe conspiraţiuni de palat; ceea ce în Franţa era mare şi-n rău şi-n bine la noi e meschin şi … reversibil.

Ca să arătăm analogiile vom reproduce următoarele pasaje din volumul întîi al scrierii d-lui Teulescu:

Ludovic al XVI [-lea] n-a ştiut că lucrul cel mai rar ce se poate găsi în reformatorii unei naţii este onestitatea şi lealitatea. El n-a putut înţelege că în pieptul acelora cari pledează cu prea multă ardoare pentru binele public rareori se găseşte devotamentul şi dezinteresarea. Regele nu înţelegea că oamenii politici sînt oameni cari caută a-şi ascunde cugetările şi cei ce îmbrăţişază cauza poporului mai totdeuna caută cum să specule această cauză. Poporul este credul şi advocaţii săi adesea sînt perfizi.

Şi-n Franţa patriotismul subliniat era în floare.

Ţara începea a se împărţi în două tabere: în patrioţi şi aristocraţi, bunăoară ca şi la noi, în reversibili şi reacţionari.

Hainia, din toate pasiunile sale, este cea mai lesne de linguşit. Acesta era elementul cu care se nutreau clubiştii. Aci se denunţau cugetările cutărui om, se înnegreau intenţiile celuilalt, se declama în contra deputaţilor, a miniştrilor, a regelui, a reginei, a naţiei şi a tot ce părea că nu merge în spiritul şi cu pasiunile acelei aglomeraţiuni de individe cari populau salele cluburilor.

Geniul uman era condamnat; ştiinţa şi esperienţa seculelor era nesocotită, despreţuită; divinitatea era pusă în joc. A nu fi clubist era a nu fi onest, integru, liberal, patriot; pretutindeni şi în tot locul clubiştii nu vedeau decît comploturi, corupţie, imoralitate. Oameni de rînd, oameni cari n-aveau nici un legămînt în societate, treceau de mari patrioţi pentru simplul cuvînt că erau îndrăzneţi în neruşinare, nu se sfiau de nimic, crima nu-i dezgusta, dezonoarea nu-i atingea, minciuna le surîdea.

Acela care denunţa şi incrimina mai bine se considera ca cel mai zelos cetăţean. Nu se cerea nici învăţătură, nici moralitate, nici prudenţă: a calomnia, a denunţa, a bănui era un merit. Acestea sînt elementele cari dau viaţă şi cu cari se nutresc spiritele demagogice (pag. 45).

Pag. 47. Numim pe Marat. Acest gazetar, sub pana sa înveninată, denunţa pe oamenii de talent în modul următor: „Aceste talente sînt o crimă mai mult, căci ating principiul egalităţii”.

Cine nu-şi aduce aminte de tonul ce-l ţin gazetari şi gazete de a doua mînă faţă, cu Alexandri. C-o frivolă uşurinţă vorbesc de scrierile lui ca de-ale unui egal, de-ale unui coleg al dumnealor.

pag. 48. Acum nu se mai scriau cărţi, căci nu era om care să aibă timpul şi voinţa de-a le ceti. Societatea era lăsată în mînele celor ce scrieau gazete.

Iată şi caracterizarea demagogiei:

„Demagogia, zice Proudhon, este ipocrizia progresului. Şcoala demagogiei o găsim la Atena antică, la Roma ca la Paris, ca în toate centrurile activităţii omeneşti. Această şcoală are tradiţiile, doctrina, sistema şi învăţămîntul său, care-i este propriu. Ea procede cu tact; dibăcia nu-i lipseşte. Pe profesorii demagogiei, Lamartine îi găseşte în „redactori de gazete, în pamfletari politici, oratori de cluburi, puteri cari nu se pot acredita la începutul revoluţiilor decît prin exageraţiile principiilor ce profesează”.

Oamenii demagogiei sînt aceeaşi pretutindenea şi în toate epocele. Publicişti îndrăzneţi pentru că sînt inconsecuenţi, autori fără renume, profesori fără catedre, patrioţi fără patrie, apostaţi de alte credinţe, advocaţi fără cauze, ambiţioşi cu aspiraţii mai mari decît valoarea şi capacitatea lor, junimea uşoară de ani şi de cugetări, cu vederi scurte şi pretenţii nemărginite. Presa şi întrunirile publice sînt care-i fac să trăiască.

Elementele din cari se compun legiunile demagogiei sînt varii şi stranii: industriaşi artişti fără talent, meseriaşi fără meserie, postulanţi fără posturi, militari fără corpuri şi oameni cari şi-au risipit averile şi caută în revoluţii mijloace nouă de risipă, populaţia flotantă, c-un cuvînt gunoiul societăţii. „Criminali dezonoraţi prin crimele lor, cum zice Lamartine, cari se ascund de lume, căutînd în adunările anonime ocazii pentru crime nouă; femei fără pudoare, oameni cari populează casele de joc… speculanţi de viciuri, traficanţi de imoralitate”.

Iată Roma în timpul lui Pompei; iată România actuală.

Dar ce s-au ales din aceste elemente cu aspiraţii nemărginite şi de-o nulitate atît de mare? Iată ce răspunde Edgar Quinet:

Mă tem să ridic vălul ca să nu-i găsesc printre slugarnicii cei mai de jos ai Imperiului (lui Napoleon I). E destul a vedea pe Huguenin, neîmpăcatul preşedinte al Comunei insurecţionale, solicitînd şi găsindu-se norocit că a putut dobîndi un loc de alergător la o barieră… Groaznicul Santerre deveni omul cel mai blînd decum fu îmbuibat de primul consul. Oameni ca Bourdon, de l’Oise, Albette, abia simţiră toiagul de fier şi deveniră funcţionarii cei mai plecaţi ai Imperiului. Acela care arestase pe regele său, Drouet, domina într-o suprefectură la Saint-Menehould. Dacă s-ar fi gîndit cineva să invoace în faţa acestor oameni fidelitatea suvenirilor, dacă le-ar fi adus aminte de vechiul jurămînt, l-ar fi luat drept nebun.

Tot astfel am văzut şi noi căpătuindu-se patrioţii. Pentru a-i pune însă la locul de rînd ce li se cuvine s-ar fi cerut şi la noi un medic al societăţii ca … Napoleon I.

La noi patrioţii de seama celor de sus se fac miniştri, deputaţi, directori de drum de fier, directori de Bancă Naţională, arendaşi de moşii ale statului etc. etc.

Nu e de mirare dacă bugetul cheltuielilor statului a crescut în trei ani cu 34 %.

Iată dar preţioasa descriere a demagogiei franceze coprinsă în volumul I al operei d-lui Teulescu, o descriere care se potriveşte din punct în punct cu reversibilii noştri patrioţi, minus, cum am zis, energia caracterului francez. Patrioţii noştri sînt meschini, pe cînd la cei franceji găsim răul în proporţii mai mari.

Revoluţionarii franceji au avut curajul de-a-l judeca pe regele lor; dintre patrioţii noştri nici unul n-a avut curajul măcar de-a susţinea înaintea Curţii de Casaţie procesul contra ministerului conservator.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *