Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Dac – am pregetat pân’ acum a vorbi despre incidentul regretabil al publicaţiunii unor documente diplomatice din partea fostului ministru plenipotenţiar al României la Paris cauza e că voiam să vedem virtuţi mai gingaşe decât a noastră ieşindu-şi din fire pentru acest act. Virtutea noastră prea e solidă şi din topor pentru a dezaproba din orice punct de vedere pe omul carele, muşcat de căţeluşul blond al d-lui Brătianu, în stare de turbăciune, se apără cu ce poate.
Niciodată insultă mai gravă nu s-a adus miniştrilor plenipotenţiari ai României şi ai persoanei regelui decât aceea adusă de blondul d. Stătescu, ministru al desfacerilor din afara, d-lui Callimach catargiu.
A acuza pe un om de însemnătatea d-lui Callimach catargiu că ar fi neglijat interesele ţării înseamnă a-l provoca să se apere, deşi nu aprobăm mijloacele de apărare.
Cititorul cată să ştie că d. Stătescu a căutat scandalul cu lumânarea.
Pentru un ministru de esterne care nu l-ar fi căutat existau mijloace destule spre a depărta pe d. Callimach catargiu din post şi a-i face loc interesantului Pherekydes, şi mijlocul cel mai simplu, cel mai puţin zgomotos, era de- a primi demisia ministrului plenipotenţiar, pe care acesta o dăduse demult.
Dacă dar găsim esplicări pentru publicarea în cestiune, considerând mai cu seamă provocarea venită din partea d-lui Stătescu, justificări nu găsim, o mărturisim cu părere de rău.
E prea adevărat că în ţara în care eroii militari ai lui 11 fevruarie şi prezidenţii de republică ploieşteană ajung oameni mari, în care ilustrarea tradării merge alături cu dispreţuirea şi înjosirea meritului, un om nu are, pentru împlinirea datoriei sale oricât de grele ar fi, decât razimul propriei sale conştiinţe, unită cu amărăciunea de-a nu fi niciodată preţuit. Acesta e blăstemul tuturor demagogiilor din lume, al demagogiei noastre străine îndeosebi. E prea adevărat că lucrurile au ajuns la noi mai departe decât în Franţa, unde zeci de ani de serviciu credincios pentru stat se ‘ncheie c-o condamnare pentru plata de cheltuieli de judecată, ca la d. Roustan, şi că ingratitudinea cea mai neagră aşteaptă pe omul datoriei, pensiile reversibile însă pe fanarioţii cari din conspiraţie şi trădare şi-au făcut o meserie. Toate acestea sunt adevărate, precum e adevărat că tot ce e sterp ca inteligenţă şi viermănos ca morală ajunge repede sus sub domnia roşie.
Deci adevărat este că d. Callimach catargiu n-ar fi găsit răsplata patriotismului său decât în conştiinţa sa proprie şi în stima smulsă cu de-a sila conştiinţei d-lui Stătescu, o stimă pe care chiar acest om pervers trebuie s-o aibă în fundul sufletului său, spre pedeapsa perversităţii sale şi pentru a simţi ce mic este, dar pe care, se ‘nţelege, nu va mărturisi-o niciodată.
Dar oare aceasta e România pentru care cineva lucrează? Oare numai România timpilor lor era aceea pentru care lucrau români? Oare prezentul şi numai prezentul determină actele unui om? Desigur că gloria partidului roşu nu merită un sacrificiu, o picătură de sânge românesc, precum nu merită un ban românesc. Desigur că domnia strivitoare şi ucigaşă de populaţie a acestui partid de venetici nu merită nici o jertfă din partea cuiva şi ar merita din contra învăţămintele lui Vlad Vodă Ţepeş… Dar deasupra mizeriei actuale stăpâneşte liniştit steaua neamului românesc, aprinsă trecutului şi viitorului nostru. Nu pentru otelul actual renunţă cineva la o satisfacere îndreptăţită, ci pentru patria viitoare.
Iată dar de ce nu aprobăm mijlocul de apărare în cestiune.
Pe de o parte se poate ca această publicare să atingă interesul ţării în cestiunea Dunării, pe de alta cabinetele străine pot să susceapă o neîncredere puţin îndreptăţită faţă cu corpul nostru diplomatic şi să nu-l crează îndestul de discret spre a intra în tratări cu dânsul. Personal, d. Callimach catargiu are fără îndoială cuvânt, dar ca ministru plenipotenţiar nu. Cât despre persoana sa, a dovedit asupra oricării îndoieli că a apărat interesele ţării în cestiunea Dunării, însă acest merit pierde din valoarea lui prin publicarea de documente, căci în linia întâia desigur nu poate fi vorba de persoana sa şi mai puţin de aceea a d-lui Stătescu. Şi chiar dacă n-ar exista inconvenientul întâi, chiar dacă cestiunea Dunării n-ar fi deloc atinsă prin publicaţie, posibilitatea numai de-a aduce discredit corpului diplomatic e un neajuns îndestul de însemnat pentru a fi putut opri publicarea în cestiune.
Era fără îndoială un sacrificiu mare din partea unui bărbat onest de-a renunţa de la această satisfacere, un sacrificiu pe care numai d. Stătescu nu putea să-l merite. Dar, precum am zis, e vorba de o ordine de lucruri superioară persoanelor, superioară prezentului [î]ntreg, din al cărei punct de vedere suntem cu părere de rău siliţi a nu admite o satisfacţiune care ar putea să implice în ea atingerea unui interes general.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII
