[„DE DOI ANI ŞI MAI BINE…”] – de Mihai Eminescu [27 iulie 1879]

De doi ani şi mai bine „Timpul” a atras atenţia cititorilor lui asupra neajunsurilor economice ale ţării, neajunsuri care stau într-un fel de influenţare reciprocă cu corupţiunea politică produsă de liberalismul cosmopolit.

Împrejurarea prin care organul nostru s-a distins de aproape toate celelalte este că pe de o parte n-a scăpat din vedere realitatea lucrurilor, pe de alta n-a renunţat la gândirea proprie în favorul unor citaţiuni din autori franceji sau germani. În sferele noastre aşa-zise culte s-au lăţit obiceiul de a mi gândi nimic din proprie iniţiativă şi de a se ţinea ca orbul de gard de cărţi străine cari, mai cu seamă în materia mişcătoare şi pretutindeni alta a economiei poporului, nu au decât o valoare relativă, căci sunt răsărite din reflecţiunea asupra unor stări de lucruri cu totul altele decum sunt ale noastre. Nu numai legile noastre sunt copiate ad literam de pe legi străine, fără a se ţinea în seamă nici dreptul naţional moştenit, trecut în codicele vechi, nici stările de lucruri de la noi, dar până şi regulamentele speciale ale serviciilor publice, până şi circularele ministeriale sunt traduse adeseori după calupuri străine, de se potrivesc sau nu se potrivesc. Această stare de lucruri devine şi mai tristă când vedem că ea, în loc de a înceta, continuă mereu, crescând încă prin vecinica emigrare a junimei studioase în străinătate, de unde ea în locul culturii adevărate aduce multă suficienţă şi pretenţii cu asupra de măsură exagerate.

E adevărat că în timpul din urmă neajunsurile economice ale ţării au devenit atât de pipăite şi atât de văzute de toţi încât nu pot scăpa din vederea nimărui; cu toate acestea procedările sumare din trecut în privirea unor materii analoage ne inspiră o adevărată spaimă de a vedea tratate şi aceste neajunsuri într-un mod sumar, după calupuri priimite ad libitum, cu acea grozavă superficialitate cu care se tratează toate cestiunile la noi.

Cauzele sărăcirii clasei agricole sunt multe, dar vom cita pe cele principale: 1) terminul de despăgubire pentru pământurile acordate ţăranilor a fost prea scurt, suma anuală de plătit prea mare, încât această sarcină, care a venit în mod spontaneu asupra populaţiunii rurale, trebuia s-o apese în mod neobicinuit de greu; 2) la chiar începutul împroprietăririi, tocmai atunci adecă când populaţiunea avea nevoie de ani buni pentru a se deprinde cu nouăle greutăţi, s-au întâmplat ani cu desăvârşire răi şi foamete în toată forma; 3) statul, privind pe ţărani ca pe nişte cetăţeni pe deplin for maţi pentru sistemul reprezentativ, i-au încărcat c-o organizare costisitoare şi bogată în funcţionari plătiţi, judeţeni şi comunali, încât printr-asta s- a creat o nouă şi cumplită clasă de lipitori ale satelor, avizaţi de-a dreptul la bugetele supraîncărc ate ale comunelor rurale; 4) sarcinele nouă, venite peste noapte asupra ţăranului, l-au dat cu totul pe mâna uzurei în cele mai deosebite forme ale ei.

Trebuind să se împrumute pentru a plăti despăgubirea, dările cătră comună şi judeţ, el face acest împrum ut în condiţiile cele mai grele posibile, tocmai pentru că cererea acestor împrumuturi era generală. Mai adaogând pe lângă acestea obligaţiunile contractate pentru pământul ce-i trebuia aproape fiecăruia din ţărani peste pogoanele ce le avea, se va vedea l esne că greutăţile trebuiau să devie insuportabile pentru oameni cari abia începeau economia lor în mod independent; 5) dările indirecte a comunelor urbane fiind în mare parte dări asupra consumaţiunii, ele sunt asemenea purtate de ţăranii cari introduc în oraşe obiectele de consumaţiune. Deosebirea genetică între producţia agricolă şi cea industrială consistă tocmai în asta, ca dările şi cheltuielile de transport la articolele producţiei industriale se adaogă la preţul lor original, pe când la cele agricol e se scad din preţul lor original.

Astfel avem dar spectacolul unei ţări în care tot importul, care consistă din articole străine şi toate clasele, consistând în cea mai mare parte din speculanţi cu producte străine, se hrănesc cu toate, dând în schimb un singur articol: grâul produs cu capitalul în pământ al proprietarului mare şi cu munca ţăranului.

Mai adăogând pe lângă acestea că concurenţa ce ne-o fac provinciile de sud ale Rusiei şi America creşte din ce în ce, avem tabloul complect al unei ţări osân dite de a da mereu îndărăt dacă va continua a avea exigenţele de până acuma.

Pe lângă acestea toate, se mai adaogă apoi pericolul pentru ţărani ca clasă de a-i vedea devenind proletari prin împărţirea micului lor număr de pogoane între copii adesea foarte numeroşi. Cumcă aceşti copii ar fi economiceşte şi mai slabi, şi mai espuşi de a fi esploataţi apoi, în neputinţă de a-şi întemeia căminul lor propriu e evident pentru oricine.

Faţă cu toate cauzele generale de înapoiare „Românul” speră de a fi găsit un m ijloc care le va înlătura pe toate: băncile rurale. De unde se vor găsi banii necesari, fără camătă, a se da ţăranilor, cum aceşti bani vor putea fi un mijloc contra răului organic al divizibilităţii pământurilor ţărăneşti, rămân întrebări deschise.

Noi am propus deja singurele mijloace cari ni se par şi practice şi posibile pentru a da clasei ţărăneşti şi mai multă putere şi un teren de lărgire a activităţii ei: maioratul şi parcelarea sistematică a moşiilor statului în majorate. Acest sistem înainte de toate ar favoriza înmulţirea populaţiei, aducând-o la o proporţie mai justă cu întinderea teritoriului, şi ar putea să înceteze atunci când valoarea averii mobiliare a unui ţăran ar întrece cu mult valoarea averii sale imobile, când dar împărţirea moştenirii între copii s-ar putea face fără pericolul de a vedea parcelele ţărăneşti dărăburindu-se în fărmături neînsemnate.

În orice caz însă băncile agricole, dacă se vor înfiinţa, vor avea marele neajuns de a servi nu la dezvoltarea agriculturii, ci la plata de biruri, căci pentru aceasta, nu însă pentru lărgirea economiei, le trebuiesc ţăranilor bani. Afară de asta băncile acestea n-ar avea nici o siguranţă în privinţa rambursării împrumuturilor, de vreme ce pământul ţărănesc e deocamdată inalienabil şi n-ar putea servi ca ipotecă sau ca obiect de despăgubire.

Ni se pare că în loc de a-i împrumuta ţăranului bani ca să-şi plătească dările ar fi mult mai practic de-a reduce acele dări la o măsură în care el să le poată plăti cu înlesnire.

Dar aceasta e atât de simplu încât n-ar conveni nici unui din tineri[i] cari vor să lecuiască toate relele cu medicamente speciale, aduse din străinătate.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *