ÎNVĂŢĂMÎNTUL ELEMENTAR ÎN ARDEAL – de Mihai Eminescu [3 iulie 1880]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Pe cînd la noi literatura didactică e în mare parte obiect al speculei din partea şi a învăţătorilor şi a librarilor, şi zilnic se înmulţesc acele coale tipărite fără folos pentru şcoală, dar de un folos cu atît mai mare pentru autori, în Ardeal şi Ungaria, departe de-a fi lăsată pe mîna speculanţilor, formează obiectul serioaselor preocupaţiuni a oamenilor celor mai luminaţi ai poporului românesc. Se-nţelege că şi la noi există lăudabile escepţii; sînt autori cari nu copiază numai cărţi străine, ci gîndesc ei singuri cînd scriu şi cari au deci calificaţiunea pedagogică necesară, sînt pe de altă parte şi firme de librari cari la editarea de cărţi au în vedere şi calitatea. România oficială cheltuieşte milioane pe an pentru instrucţie şi cu toate acestea şcoalele rurale, întreţinute de stat, există în cele mai multe locuri numai pro forma, iar cele din oraş, în loc de-a produce oameni, produc postulanţi. În loc ca un spirit nou de muncă şi iubire de adevăr să intre în şcoalele vechi, au rămas din contra spiritul vechi, de pricopseală şi înaintare prin meseria înşirării negramaticale de vorbe pe hîrtie. Ca şi din şcoalele noastre vechi, şi din cele nouă tot logofătul „Coate-goale” iese.

Nu aşa în Ardeal.

Simplii muncitori ce vin de acolo ştiu uneori carte mai temeinică decît unii directori de şcoale primare de aici, nemaivorbind de numărul nesfîrşit al învăţătorilor săteşti de la noi, dintre cari cel mult 5% sînt acătării. Pe cînd apoi în Ardeal inspecţiunea şcolară e încredinţată unor oameni cu înaltă cultură clasică şi cu calificaţiune pedagogică, la noi advocaţi de şcoală veche, cu 4 clase primare, cari nu ştiu citi şi scrie bine, administrează învăţămîntul chiar în centrele cele mari, necum în judeţe depărtate.

Caracterul general al epocei actuale din România e funcţionarismul, dar în lupta pentru a parveni nu învinge nicicînd cel mai capabil, ci totdeuna cel mai netrebnic.

Astfel şi funcţiile în administraţia învăţămîntului sînt privite ca nişte sinecure pe cari titularul le esploatează pe cît este în slujbă, căci fiecine ştie şi s-a convins demult că de-ar lucra sau n-ar lucra, de şi-ar împlini sau nu datoria, e cu desăvîrşire egal. Dat afară tot va fi dacă va veni alt ministru; pus în funcţie iar va fi dacă societatea anonimă de esploatare din care face parte va veni la putere.

Nu vom fi nedrepţi. Există şi la noi oameni cu cunoştinţe pedagogice sau cel puţin cu talent şi instincte pedagogice, există chiar grupuri întregi de asemenea oameni. Dar ceea ce fac ei e absolut independent de administraţia statului, e pură întîmplare.

Ar fi putut să fie şi să nu fie; despre partea statului şi îndeosebi a ministerului sub care stau nu le-a venit încurajare, ci din contra cele mai mari neajunsuri.

Asupra cauzelor acestor rele nu ne vom opri. Constatăm numai că începutul fusese sănătos, dar că dezvoltarea ulterioară, prin deplasarea generală a claselor, a fost din cele mai rele. Din momentul în care din buni profesori de liceu s-au făcut răi profesori de universitate şi din bacalaureaţi îndoielnici profesori de liceu soarta învăţămîntului era compromisă.

Cu totul alt efect face asupră-ne învăţămîntul din Ardeal. Deosebirea radicală între acesta şi al nostru e că învăţămîntul românesc de acolo, în loc de-a fi sprijinit de guvern, ceea ce s-ar întîmpla în orice altă ţară, e din contra combătut de el şi nu primeşte nimic de la stat, ci e susţinut prin contribuţiuni de bunăvoie din partea comunităţilor confesionale. Deşi susţinut de biserică cu mijloace modeste, i se mai şi impune învăţarea unui obiect şi greu şi absolut nefolositor dezvoltării elevilor, învăţarea unei limbi radical deosebite de cele europene, inculte, c-o literatură săracă, condamnîndu-se astfel şcoalele confesionale la o muncă de Sisif, la o pierdere de vreme cu dresarea într-o limbă c-o fonologie imposibilă, ceea ce va avea de rezultat tîmpirea minţii şi alterarea organelor graiului.

Nespus de multe sînt dar piedecile cu cari poporul nostru are a se lupta pentru înaintarea lui şi nu este de loc de mirare dacă în multe au rămas îndărăt. În Ţara Românească şi Moldova are a se lupta cu ignoranţa şi cu corupţiuneastăpînitorilor săi, cu acea lipsă de caracter şi de patriotism, triste şi neînvinse rămăşiţe ale epocei fanarioţilor cari nu pot fi nici şterse nici înlăturate prin miile de fraze democratico-politice cari întunecă văzduhul şi minţile; în Austro-Ungaria cel puţin, întru cît s-atinge de sferele învăţătoreşti şi clerice, caracterul e mai intact, dar aci se opun alte greutăţi: ici tendenţe de maghiarizare, colo de germanizare, toate zădarnice, după a noastră părere, dar toate avînd de rezultat moral împiedecarea culturii poporului, de rezultat material sărăcia sau stagnaţiunea lui economică.

Cîteodată ni se pare [că] nu i-a mai rămas poporului românesc decît un singur chip de-a scăpa: ultima ratio. Dar pentru aceasta ar trebui să fie mai primitiv decum este astăzi. În genere toate virtuţile omului corespund cu defecte tot atît de pronunţate. Natura blîndă şi lesne guvernabilă a poporului nostru are, drept corelat rău, lipsa de putere de reacţiune; dovadă e că nişte oameni curioşi ca fraţii maghiari îşi pot face de cap în patria comună de sub coroana lui Sf. Ştefan.

Noi într-adevăr nu împărtăşim tonul plîngător al cîtorva organe de preste Carpaţi. Avînd în faţă un adversar, există două probabilităţi: sau te poţi scăpa de el sau nu. Dacă poţi, fă-o; dacă nu, nu te mai plînge, ci rabdă bărbăteşte. Plîngerile tale îl încurajează.

Acestea toate am găsit de cuviinţă a le espune pentru a arăta variile inconveniente cu cari cultura română are a se lupta şi dincoace şi dincolo de Carpaţi. Cu atît mai frumoasă şi mai întăritoare de suflet este priviliştea biruinţei, line dar necontenite, a învăţămîntului românesc din Ardeal. Părintele protosincel Ilarion Puşcariu ne dă în prefaţa Principiilor de pedagogie liniamentele unei istorii a învăţămîntului român popular din Ardeal.

Şi acest învăţămînt, ca şi multe alte lucruri bune, se datoreşte iniţiativei acelei nobile şi neuitate inimi de monarh, lui Iosif II. Printr-un rescript din 14 iulie 1875 se-nfiinţează oarecum şcoala română răsăriteană.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *