Primim următoarea scrisoare trimisă la adresa d-lui autor al articolului Revista teatrală:
Domnule,
Nu voiesc a vă cere să fiţi drept cu nimic, vă permit să fiţi chiar puţin politicos cu mine. „Point ne me chauffe”, cum zice vechea zicătoare franceză. Însă nu cred că aveţi dreptul d-a spune lucruri neadevărate.
Poate că n-aţi citit Le rêve de Dochia, precum era datoria d-voastră, înainte d-a începe ….. critica acestei piese. Dacă aţi fi citit-o, aţi fi găsit aceste versuri la sfârşitul invocaţiunei:
O toi, jeune Heros, qui ramasses l’épée,
A la main de Michel expirant échappée etc.
Ca să fiţi siguri, vă trimet broşura.
Nu sper că veţi fi destul de drept ca să îndreptaţi, chiar în „Timpul”, nedreptatea ce aţi făcut; dar am voit să vă probez cât de întemeiate sunt zicerile d-stră.
Ura este totdauna cea mai rea povăţuitoare. Dar, vă întreb, ce va să zică ura în contra unui om care nu vă cunoaşte, pe care nu-l cunoaşteţi şi care nu v-a făcut nimic.
Vă salut.
Bucureşti, 12/24 noiemvrie 1877
Frederic Dame 48,
Calea Mogoşoaiei
D-nul Frederic Dame va trebui să mărturisească că nu poate să ne ceară pentru scăpa rea din vedere de care ne-am făcut vinovaţi o mai mare satisfacţiune decât pe aceasta pe care i-o dăm, publicând chiar scrisoarea ce ne-a adresat-o d-sa. Pentru ca însă satisfacţiunea să fie şi mai deplină, iată şi versurile de care vorbeşte d-sa:
O toi, jeune Heros, qui ramasses l’épée A la main de Michel expirant échappée
Et du sang des bourreaux encor toute trempée, Du haut des monts je te benis! …
Va donc, Prince, va donc, réaliser mon rêve, Que le destin par toi s’achève,
Que le vieux tronc latin où bouillonne la seve Reverdisse aux rayons de l’aube qui se lève, Et que, sous ses rameaux benis,
Après tant de maux infinis, Mes enfants, enfin réunis, Saluent dans l’avenir ta gloire.
Et toi, Dieu tout puissant, donne-nous la victoire!…
Constatăm dar, cu viuă mulţumire, că am fost nedrepţi, când în numărul de la 12 noiemvrie al ziarului „Timpul” ziceam:
Se vorbeşte de vitejia armatei, nicăiri însă că cu aceeaşi vitejie Domnul însuşi s-au expus focului duşman şi că ghiulele zburau împrejurul capului său. Republicanismul nu poate merge mai departe.
În Le rêve de Dochia se vorbeşte de vitejia Domnului pe care autorul îl numeşte „jeune Heros”, adic ă republicanismul nu merge atât [de] departe încât să nu poată merge şi mai departe.
Încă o dată: recunoaşt em că d. F. Dame este mai puţin republican decât cum îl credeam.
Făcând această mărturisire, ne câştigăm însă dreptul de a constata că d-l Frederic Dame ne credea mai puţin drepţi decât în adevăr suntem.
Înainte de toate „Timpul” nu a făcut nici un fel de dare de seama asupra poemului Le rêve de Dochia. Acest poem, scris şi publicat în limba franţuzească, este o lucrare, pentru noi românii, cu totul nevinovată.
Îndată însă ce această lucrare nevinovată se traduce în limba română şi se reprezintă pe scena română, datoria noastră e de a controla efectul pe care-l produce. Noi am făcut o dare de seamă asupra reprezentaţiuei ce s-a dat în teatrul din Bucureşti subt titlul Visul Dochiei. În trei rânduri am fost de faţă la reprezentaţiunea acestei piese şi una s ingură dată nu ne aducem aminte să, fi auzit versurile citate din poemul Le rêve de Dochia.
Poate că nu am auzit bine; poate că am uitat; atunci cerem iertare pentru greşeala de care s-au făcut vinovate urechile noastre ori, dacă nu urechile, memoria noast ră; dar cerem totodată dreptul de a pretinde că nimeni să nu [ne] învinovăţească de a fi comunicat impresii pe care în adevăr nu le aveam.
Noi am ieşit din teatru cu impresia că despre Domnul nostru nu s-a vorbit nimic în Visul Dochiei şi această impresie ne jignea, şi pentu că în adevăr ne jignea am zis ce am zis.
Câtuşi de puţin nu ne pasă dacă în poemul Le rêve de Dochia, este ori nu este ce ne lipsea în Visul Dochiei. Dacă e însă vorba, atunci chiar şi aceea ce este în Le rêve de Dochia este atât de puţin încât noi, din punctul nostru de vedere, adevăr am grăit când am zis că nu este nimic. Vine d-nul Frederic Dame şi ne spune că îl urâm „fără ca să-l cunoaştem, fără ca să ne cunoască şi fără să ne fi făcut ceva”.
Negreşit, în asemenea împrejurări, „ura” ar fi un simţimânt lipsit de orişice temei firesc. Dar tocmai fiindcă nu-l cunoaştem, nu ne cunoaşte şi nu ne-a făcut nimic, nu îl putem urî pe d-sa personal. Cunoaştem însă scrierile d-sale, şi pe aceste le urâm.
I-am spus-o că a „comis mai multe scri eri dramatice”; nu ne mai poate dar spune că nu ne-a făcut nimic. Cine ştie dacă nu mai bucuros l-am vedea pe d-l Dame batjocorind pe eroii noştri decât lăudându-i în modul în care îi laudă. Ei bine! Mihai, Ştefan şi Mircea sunt în gândul nostru nişte chi puri atât de sfinte în măreţia lor încât ne cuprind fiori când le privim; vine apoi un om neastâmpărat şi străin de pietatea noastră, vine, ia aceste sfinte icoane, le târăşte prin noroiul zilei, face din ele nişte caricaturi puse la vânzare şi apoi zice c ă nu ne-a făcut nimic. Da! nimic nu ne-a făcut: a luat numai numele Domnului în deşert.
Iar astăzi oştenii români se aruncă cu bărbăţie în luptă.; pământul se cutremură sub picioarele lor; cad şi iarăşi cad, şi totuşi merg înainte; lumea întreagă stă ui mită; un fior de jalnică şi totuşi senină mândrie înalţă sufletele tuturor românilor: în clipa aceasta vine un om şi îşi bate joc de acei oşteni, vine un om şi face marfă de vândut din senina mândrie a românilor, apoi zice că nu ne-a făcut nimic.
Dar, în sfârşit! Urmărim o ţintă nebună! Lumea se adună, priveşte, gustă din otravă şi rămâne mulţumită. Dacă nu ar fi astfel, am fi aruncat scrisoarea d-lui Frederic Dame în foc; când vedem însă că un om care scrie asemenea scrisori poate să vorbească spre mulţumirea românilor despre Ştefan, Mihai şi Mircea şi poate să se însărcineze cu lauda marilor fapte ce chiar nici nu sunt încă cu totul îndeplinite, atunci ne apucă deznădăjduirea şi, îngroziţi, ne gândim că viermii nu se pot prăsi decât acolo unde e ceva putred.
Dacă luptăm, lupta nu e împrotiva d-lui Frederic Damé, ci împrotiva curentului bolnăvicios în virtutea căruia nişte
scrieri de felul Oştenilor români pot să fie gustate.
Lupta e poate zadarnică; dar în sfârşit, ne facem şi noi, în felul nostru, dator ia de români.
CU PATERNITATE INCERTĂ
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X
