[„«ROMANUL» MUSTRĂ OPOZIŢIUNEA…”] – de Mihai Eminescu [1 iulie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

„Românul” mustră opoziţiunea şi pe noi în parte fiindcă am luat în râs circulara d-lui ministru de interne relativă la legea de înaintare şi admisibilitate în funcţiunile administrative. Aci ne-am adus aminte de povaţa lui Beaumarchais. Ne-am grăbit să râdem ca să nu plângem. Pretenţia „Românului” de-a fi discutat serios o administraţiune în capul căreia se găseşte Simeon Mihălescu şi a cărei flori sunt cunoscute sub numele de Simuleşti, Chiriţeşti, Obedeni, Poteci etc. este din toate cutezanţele organului guvernamental cea mai cinică şi cea mai îndrăzneaţă. Sunt şase ani de când cu regimul brătienesc. Nici inexperienţa, nici buna credinţă nu mai pot fi invocate ca scuze pentru a menţine o astfel de stare de lucruri.

Denunţările au fost atât de numeroase, atât de precise, încât chiar d. I. Brătianu a crezut un moment că trebuie să se despărţească de un Simeon Mihălescu şi l-a dat în păstrare d-lui D. Ghica până la venirea unor timpi mai buni.

Aceste timpuri au sosit. Trebuia în adevăr grosimea de obraz a d-lui C.A. Rosetti spre a pune iarăşi în capul administraţiunii ţării pe un om care în alte ţări ar face cea mai distinsă podoabă a unui stabiliment penitenciar. Scrisorile lui Warszawsky autentice, legalizate şi chiar fotografiate, pentru orice om cu bun simţ şi cu bună credinţă, n-au lăsat o umbră de îndoială asupra culpabilităţii acestui stâlp al ortalei.

Un partid nu poate fi totdeuna făcut responsabil de o crimă a unuia din partizanii săi.

Însă când, în faţa evidenţei, în loc de a tăia un membru cangrenat, acel partid se scoală întreg pentru apărarea vinovatului, când îndrăzneala apologiştilor creşte cu mărimea crimelor, atunci ţara nu poate privi decât cu scârbă o asemenea adunătură.

Numai partid nu se mai poate numi, ci bandă de sceleraţi care desfide morala, se foloseşte de piroteala naţiunii şi de nemaipomenita indiferenţă morală acelui care ar avea drept sfântă datorie a ocroti pe cei slabi şi a înfricoşa pe cei răi.

Simeon Mihălescu, în pisma opiniunii care l-a acuzat cu atâta temei, a fost încărcat cu onoruri, mai cu seamă de când era să fie înecat în infamii. I s-a făcut un simulacru de instrucţiune fără a fi suspendat un moment din capul celui mai important directorat (sau mai bine zis minister, căci sub acest regim dânsul a fost adevăratul ministru de interne). Nenorociţii tineri însărcinaţi cu această instrucţiune erau pe fiecare zi ameninţaţi în termeni puţin deghizaţi în „Românul”. Ei păreau înaintea lui Mihălescu acuzaţi, dânsul ; judecătorul. Şi într-adevăr de dânsul atârna cariera şi poate pâinea lor. După această spălătură juridică Mihălescu voi să aibă şi un certificat de la onorabilii săi colegi. Un Pişca” hoţul cunoscut de păduri din Teleorman, se însărcină cu murdara treabă de a-l curăţi în Senat. Un raport de cumătru citit înaintea unor slugi guvernamentale fu de ajuns. De atunci criminalului, spălat de complicii săi, nu i s-a mai cruţat nici o onoare. Pe rând senator, comandor al Stelei României, director la Eforia spitalelor, director la Ministerul de Interne, înfruntă opinia publică speriată, se bucură de bani adunaţi din sudoarea şi sângele nenorociţilor pe care i-a trecut în Bulgaria în toiul iernei ca pe nişte vite de jug, şi acest exemplu strălucit de imoralitate nepedepsită şi triumfătoare corupe mai mult junimea unei naţiuni decât tot ce cineva şi-ar putea închipui. Dar cei care tolerează asemenea lucruri? Ce nume merită? Ce cauză-i îndeamnă? Slăbiciune? Incapacitate? Indiferenţă? Egoism? Complicitate? Să tragem vălul asupra acestor turpitudini! Ceea ce însă pune vârful acestor fapte este că criminalii prinşi cu mâna în sac nu se mulţumesc de a se bucura în pace de fructul faptelor lor, de a-şi lua regulat cupoanele de la cauzele publice, de a-şi atârna de gât stelele şi coroanele, de a parada la mesele şi la balurile de la palat, de-a fi puternici şi bogaţi, de-a fi stăpânii ţării şi favoriţii regimului. Nu, toate acestea nu le ajung. în loc de a se face uitaţi şi de a uita, mai ies în vileag şi în gura mare înjură pe oamenii cinstiţi.

A! asta este prea mult, domnilor de la „Românul”!

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *