Şcoalele noastre sunt rele – iată o temă adeseori repetată de ziare politice şi literare; cu toate acestea puţini au aflat cauzele adevărate ale decadenţei învăţământului nostru public si cei mai mulţi sunt predispuşi a atribui starea de lucruri unor cauze imaginare sau cel mult unor fenomene cari nu sunt ele înşile decât urmarea unei cauze generale şi mai adânci.
Şi „Românul” constată că şcoalele noastre sunt încă departe de a răspunde la cerinţele unui stat care voieşte a fi şi trebuie să devie un focar de civilizaţiune şi de progres în Oriinte.
Cauzele, după ziarul oficios, sunt a se căuta în organizaţiunea generală a învăţământului. Mulţi profesori se dedau la diferite ocupaţiuni incompatibile cu exercitarea apostolatului lor; dar şi acest rău e rezultatul unui viciu de organizaţiune. Trebuie să facem ca existenţa profesorului ş-a familiei lui să fie asigurată în limitele unui trai modest dar îndestulător, pentru a-i permite să nu caute alte mijloace de vieţuire. „Românul” nu cere abnegaţiune de la profesori; căci nu se poate cere de la cetăţean în orice profesiune decât îndeplinirea datoriei lui în schimbul unui echivalent moral şi material în raport cu munca sa. Foaia oficioasă cere dar sporirea lefilor şi reînfiinţarea… răposatei Eforii a şcoalelor.
Ia să ‘ntoarcem odată chestiunea cum stă în adevăr.
Pentru a fi profesor de gimnaziu ori de liceu se cer studii academice – cel puţin acum; deci 18-20 de ani de învăţătură continuă. E în adevăr singura ramură a serviciului public unde, în schimbul unei retribuţiuni neînsemnate, a unui echivalent material mic, se cer garanţii de capacitate.
Acest lucru e nemaiauzit şi foarte nedrept într-o ţară în care asemenea garanţii nu se mai cer de la nimenea şi nicăiri. Căci ce se cere bunăoară pentru a fi redactor al „Românului”? Patru clase primare, plus un curs de violoncel. Care e echivalentul material al acestei mari capacităţi? Deputăţie, delegaţiune pentru a răscumpăra valori de un sfert de miliard, directorat de bancă – milioane. Va să zică pentru a îmbuzunări un echivalent material de milioane nu se cer în România decât patru clase primare, violoncel – şi negustorie de vorbe. Dac – am întreba ce se cere pentru a fi director la Ministerul de Interne ne-am aduce numaidecât aminte de omul care a ocupat acest post cu oarecare virtuozitate, de mucenicul Simeon. Ce s-a cerut de la el? Patru clase primare şi poate meritul de-a fi bulgar. Care e echivalentul material al colosalei munce de-a fi pătruns misterele abecedarului şi a celor patru operaţii? Mii de galbeni, mobilier din Paris etc. etc.
Cum? Pentru un echivalent de 300 de franci profesorul să fie obligat a şti atât de mult şi a munci atât de mult şi celălalt, pentru mii de franci, să nu fie obligat a şti nimic? Ce se cere la noi pentru a fi general, locotenent – colonel, adiutant regal? Patru clase primare – întrebând pe generalul de la Bacău – plus poate o teşcherea de drept de prin Italia, plus unul sau două acte de înaltă trădare. Care e echivalentul material al feloniei şi trădării? Lefuri de mii de franci.
Teoria echivalenţilor este, onorabili confraţi, împumutată din ştiinţele exacte. În aceste ştiinţi nu se ‘ncap mofturi şi negustorie de vorbe. Când lipsă de ştiinţă, cursuri de violoncel, tâlharii, cumul, malonestitate sunt titluri pentru mari, pentru milionare echivalente materiale, nu i se poate cere profesorului de-a fi altfel decât toată lumea, de-a nu vâna câştiguri ilegitime într-o ţară în care toţi le vânează, de-a nu căuta bun trai şi avere fără muncă ca toţi ceilalţi.
Cauza decadenţei şcoalelor e dar declasarea generală care se răsfrânge asupra corpului profesoral ca asupra ţării întregi. Răul trebuie scos din rădăcină; trebuie ca fiecăruia, fie director de bancă, fie amploiat la Regie, la Domenii, la drumul de fier, să i se ceară în schimbul echivalentului material probe că posedă un capital intelectual de resort, probe că a ‘nvăţat carte, că pricepe treaba la care e pus. Dar când măsura generală de cultură ce li se cere Mihăleştilor, Costineştilor şi Caradalelor sunt patru clase primare, iar echivalentul material, plătit din munca altora în schimbul acelei preţioase culturi, se suie la milioane, nu se poate pretinde nici de la profesori să fie altfel decum sunt, să nu fie gonitori de funcţii ca toţi, cumularzi ca toţi, şi să lege de gard o carte care-n România nu-ţi ajută nimic dacă n-ai doza necesară de viclenie pentru a te ‘ntrece cu semistrăinii la pescuit în apă turbure.
Mai mult; pentru ca asemănarea să fie şi mai mare, căci natura e unitară în fenomenul ei, observăm că, precum sustractorii şi trădătorii ajung departe în celelalte ramuri, tot astfel în sfera instrucţiunii, corelatul hoţilor materiali, hoţii intelectuali, plagiatorii cumulează ei cele mai multe funcţii, trec ei cei mai învăţaţi oameni, sunt ei cei mai influenţi profesori. Ei, iată ce va să zică consecuenţă şi artă de-a trăi. Această artă consistă din timpii cei mai vechi încă în a te adapta cu mediul social în care trăieşti. Când nu se mai află oameni oneşti în ţară, cum zice d. Dumitru Brătianu, nu e nebun acela care, în ciuda lumii şi pentru ca să râză toţi de el, încearcă a fi onest? Când cu patru clase primare şi violoncel ajungi prim redactor, deputat, director de bancă, răscumpărător de drum de fier, milionar – apoi nu e nebun acela care ‘nvaţă însuşi şi ‘nvaţă şi pe alţii, pentru ce? Pentru 200-300 de franci pe lună?
Nu, să fim drepţi. Ceea ce nu se cere de la nimeni nu se ceară nici de la profesori. Şi ei sunt oameni ca toţi oamenii; când unul plagiază nu face decât să urmeze exemplul ministrului său; când e neglijent urmează pe cei mai iluştri dintre concetăţenii săi, c-un cuvânt ei sunt ca toţi şi toţi sunt ca dânşii. dacă există escepţii lucrul să nu ne mire. E câte unul care a prins dragoste de ştiinţa lui, care, în sfera ei senină, găseşte un adevărat liman de scapare din putrezirea şi mizeria ce-l înconjură; pentru care iubirea adevărului pentru el însuşi e un echivalent moral suficient al muncii lui.
Dar… „Românul” singur o zice… „asta nu se poate cere”. Asta e… virtutea sufletelor alese, pe care le salutăm cu respect şi… atâta tot. Directori de bancă, răscumpărători de drum de fier, deputaţi, miniştri nu vom face din ei. Îi salutăm cu respect, pe cât ne stau în faţă, iar când ne ‘ntorc spatele, le dăm cu tifla: Amŕ !
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
